N-am fast sfidătoare degaba, iată că e și un folos.

Am cartea asta prin casă de vreo trei sau patru ani. Mă tot uitam la ea – nu cred să fi fost valabil și invers – și treceam la următoarea. Ce să zic? Ceva nu mă atrăgea. Dar e o vorbă, fiecare carte trebuie citită la timpul ei. Bine, recunosc, timpul a fost ușor forțat pentru că, în acest moment, am același sentiment de “lasă-mă” față de “Hoțul de cărți” și n-aș putea să explic motivul.

Ei bine, în disperare de cauză am pus mâna pe “Sindromul” și mi-am impus să citesc. Mi-am urlat în minte “gata cu știrile și filmele, fă ceva util cu mintea ta” – recunosc, urlu des la mine, altfel nu aș face nimic. Și iată că o încep și după primele 50 de pagini, destul de drăguțe, mă cam plictisesc. Dar zic în mintea mea: “hai măcar până la o sută, dacă nu arunc-o”, dar n-am mai apucat să ajung la cifra magică pentru că mă prinsese în vrajă. 

Culmea e că subiectul e foarte actual și acum. Așa cum noi toți, până la urmă, facem cursuri de persuasiuni și manipulare a maselor – sigur, unii o facem conștient pentru că ne dorim, alții mai puțin conștient – și psihiatria, psihanaliza și experiemtele ce au la bază creierul uman s-au dezvoltat. Pentru că nu toți oamenii pot fi supuși prin tehnici de manipulare, iată că există și metode mai barbare dar cu rezultate sigure. Și, cumva, sunt convinsă că acestea chiar se fac iar unii oameni, poate eu, poate tu, chiar îndeplinesc ce li se dictează fără să își dea seama de lucrul ăsta. 

Exact asta se întâmplă și cu eroul nostru, un anume Jeff Duran care se crede doctor în psihiatrie clinică. Da, am zis bine, se crede, pentru că el chiar era psihiatru doar că nu avea calitățile pe care diplomele lui spunea că le-ar avea. Ei bine, totul începe când una dintre pacientele lui se sinucide și sora acesteia vrea să-l dea în judecată. De acolo Jeff începe să realizeze cumva că nu prea își mai amintește lucruri din trecutul lui. Cum ar fi părinții, colegii de școală, când i-a căzut primul dinte etc. Amintirile lui erau exacte, adică o amintire o spunea exact la fel de o sută de ori, fără să schimbe niciun cuvânt, ceea ce niciun om normal nu poate face, pentru că amintirile noastre se schimbă în funcție de context și niciodată nu au aceeași acuratețe. Când avocata, soara pacientei moarte, vine la el acasă alături de un detectiv particular și sunt atacați, aceștia își dau seama că sunt într-un pericol real. Chiar dacă Jeff nu înțelegea de ce și uneori își dădea seama că nu se simte a fi el, nici nu avea alte răspunsuri decât cele pe care creierul său le percepea. 

Avocata insistă să-l ducă la un doctor care făcea minuni cu memoria oamenilor și atunci descoperă că avea un cip în creier. Toate amintirile sale fuseseră modificate, la fel și numele, dar și viața lui. Ultimii cinci ani îi trăise în corpul lui, dar cu o minte hipnotizată căreia i se dădeau impulsuri pentru a nu se întoarce la vechea viață. 

Experimentele guvernamentale din 60′ revin în America zilelor noastre și astfel cei doi află ce s-a întâmplat atât cu sora avocatei, dar și cu doctorul. 

Intriga este destul de complicată, dar, în același timp realistă. Nu pare a fi doar o fantezie, mai ales că despre astfel de experimente s-a mai vorbit de-a lungul timpului. Este un roman alert, plin de neprevăzut și cu o psihologie terifiantă. Merită citit fiecare rând, pentru că vă va pune pe gânduri. 

Lectură plăcută!

Nu cred că o să-mi iasă vreodată din minte când un tăntălău – puțin spus – îmi repeta într-una că sfidez lumea citind.

În existența mea de cititor am trecut prin multe critici, cel mai adesea, cu o oarecare milă, mi se spunea: “Da, e și cititul o chestie, cred”. Sigur, am renunțat demult să le explic faptul că a fi prost e și asta o chestie, pentru că nu prea e. 

O astfel de experiență am trăit-o chiar cu un om în a cărui inteligență credeam. Dar niciodată să nu spui niciodată, unii pur și simplu își ascund prostia în spatele unei mimici inteligente. Omul mi-a reproșat la un moment dat, chiar de față cu alții care au avut aceeași reacție mirată ca a mea, că: “Da, tu niciodată n-ai timp de ieșit în oraș că citești. Bine, nu zic eu că nu e și asta o treabă, adică decât să faci altceva, mai bine citești”. A spus-o  cu reproș de parcă aș fi fost cumva o nenorocită care atunci când își ridica capul din carte făcea prăpăd. Am mai întâlnit și genul de oameni care au ținut morțiș să-și arate prostia: “Ce, mă, tu crezi că citind devii mai inteligentă? Mai bine ai sta ancorată în realitate”. N-am înțeles unde era realitatea, la TV, în cârciumi, unde? 

Dar cea care mi-a rămas în minte și m-a bântuit mult timp, asta, din nou spun, pentru că am crezut că respectivul – nu o să-l numesc om și nu din cazua asta, dar clar că om nu e și nu a fost vreodată – are și ceva în cap. 

Pe vremea aceea aveam o cârciumă și, vrei ori nu, în fișa postului de deținător de serviciu public cam intră faptul că trebuie să fii acolo, mai ales la petreceri. Nu știi niciodată ce se întâmplă. Eu eram cu cartea mea. Sigur, cu un ochi supravegheam. Stăteam în bar, adică în interiorul lui, pe lăzile de bere și citeam. Respectivul, care făcea parte din structura cârciumii, vine nervos la mine și îmi spune: “Tu nu își dai seama că sfidezi pe toată lumea cu cititul tău?”. Șoc, șoc. Cum dracu’ poți sfida pe cineva când citești? Ce ei nu știu? Nu pot, n-au mai văzut? Se împiedică de mine? Care-i faza? Serios, și acum mă întreb cum am reușit să sfidez petrecăreții? S-au simțit brusc “necitiți”?, nu cred, nu mi s-a părut. 

Oricum, oamenii, de cele mai multe ori, doar par inteligenți. Unii mai spun și că citesc, dar apoi te lovești de niște chestii din astea și îți dai seama că în ziua de azi unii chiar te judecă pentru că citești, ba chiar îți reproșează. Da, noaptea minții.

Dar acum, pentru a trece de partea poveștilor horror, chiar vă recomand “Sindromul” de John Case, este scarry și psihologică. Foarte, foarte bună. Abia aștept să ajung la final ceea ce vă doresc și vouă.