Azi chiar mi-am propus cu toată forța mea să iau pauză când o fi să fie. Dar nu a fost. Așa cum cu o lună în urmă, în ziua asta mă visam în Bulgaria. Nici asta n-a fost să fie. Până la urmă tot ce a fost să fie a fost muncă. Muncă, muncă, muncă, muncă, că la un moment dat am realizat că am frecat la podele stâtnd în genunchi de am făcut “buba” și mi s-au umflat picioarele. De cărat nu mai vorbesc. Mereu spun că mai sunt două-trei chestii, dar îmi dau seama că sunt blondă – mă rog, chiar sunt.

Așteptam, într-un fel, acel telefon salvator care să zică “hai”. N-a venit. Pfff. Când nu-l aștept, al dracu’ el de telefon dacă nu sună ca în gară. Dar, na, nu e după cum îți imaginezi, e fix așa cum trebuie să fie… cred. Habar nu am. Oricum, una peste alta, prietena mea, eu am avut dreptate, din nou. Norocul tău că nu e cazul de ficați înecați în spirt alimentar 😀

Azi mai așteptam și un party. N-a venit nici ăla. E bine că acum nu mai aștept nimic. Doar îmi fac curaj să mă îmbrac, să ies din casă și să cumpăr țigări și, totuși, ceva spirt alimentar. Apoi ce să-ți mai dorești? Somn. Mna, bine că am adormit o jumătate de oră și acum mă mănâncă. Dar nu, nici de-a dracu’ nu mă mai mișc în altă parte și nu îmi mai fac alt program. Cred că e momentul ăla când am nevoie eu de mine.

Dacă tot nu e să fie, aia e, să nu fie. Și nu, munca nu te înnobilează, te rupe de șale. WTF!