Știu, știu, cam toți ați văzut măcar primul episod regizat de cei de la HBO, dar măcar ați încercat cartea?

Recunosc că am comandat-o din plictiseală, și, firește, nu mai știam ce să fac cu banii. Nu, adevărul e că atunci când am comandat “În ape adânci” nu am văzut altceva care să-mi mai atragă atenția pe la editura Trei și am zis: “hai, mă, fie, să vedem”. Ideea e că am văzut primul episod. Mi s-a părut drăguț, dar nu suficient pentru a urmării întreaga mini-serie. După ce v-am povestit despre “În ape adânci”, plictisită de net, televiziune și alte tâmpenii, am zis să mă apuc de “Marile minciuni nevinovate”. Hmm, da, m-a captat repede.

Ce am observat imediat după ce am terminat-o și am mai urmărit două episoade din film? Ei, bine, da, iar nu se respectă cartea, iar se întâmplă lucruri care în carte nu s-au întâmplat. Așa că am renunțat cu totul la serial, care, da, e și cam siropos.

Romanul acesta începe cu o crimă sau un accident. Firește că nu avem de unde să știm, pentru că acțiunea începe cu șase luni în urmă. Madeline e o tipă la patruzeci de ani, vârstă pe care o împliniște exact când o cunoaște pe Jane, cea mai tânără mămică. Pentru că Madeline “vrea să salveze o gloată de adoleșcenți” în timp ce-și duce fiica cea mai mică la grădiniță, își sucește glezna. Jane care vede totul și care avea același traseu cu Madeline,la grădiniță, împinsă de fiul ei se duce să o ajute. Și așa se leagă cea mai frumoasă prietenie. Alături de cele două, desigur, vine și Celeste cea mai frumoasă, mai bogată și mai norocoasă femeie din oraș, cel puțin aparent.

Totul începe cu prima zi de grădiniță când băiețelul lui Jane, Ziggy este acuzat de o fetiță că a strâns-o de gât. De aici mamele se împart în tabere, desigur, Madeline care e o luptătoare rămâne alături de Jane, la fel și Celeste. Însă asta e doar tragedia lui Jane. Tânără, atât de tânără că este confundată cu o bonă, misterioasă, cu un trecut sumbru și dureros.

Tragedia cea mai mare, mai reală și cea mai bine ascunsă, în schimb, este a lui Celeste. În ciuda vieții ei aparent perfecte alături de un bărbat de o frumusețe răpitoare și plin de bani, aceasta, de dragul gemenilor, acceptă abuzurile fizice ale soțului, aproape convingându-se că sunt din vina ei. Celeste trece printr-o adevărată luptă ea cu ea, dar, în același timp încearcă să o susțină și pe Jane, până când Jane îi dezvălui cel mai mare secret al ei și atunci Celeste înțelege că trebuie să oprească abuzul asupra ei și s-o protejeze pe Jane.

Spuma, desigur, este Madeline. Are și ea proprii demoni. Un fost soț care s-a mutat cu soția extrem de tânără și cu fiica lor în orașul ei, dar și o fiică adolescentă din relația cu fostul care îi provoacă suferințe. Cu toate astea Madeline e hotărâtă să-și apere prietenele chiar în ciuda actualului soț, dar mai ales în ciuda Renatei și a celorlalte mame care o acuză pe Jane și pe fiul acesteia.

Întreaga carte este presărată cu mărturiile accidentului sau crimei, dar, până la final, nu veți ști cine a fost ucis. Asta dacă nu ați văzut filmul, care pun pariu că a pierdut niște lucruri interesante. Cum s-a ajuns la o crimă și ce legătură au cele trei? Vă garantez că merită citită. Are tot ce vă doriți: dragoste, ură, răzbunare, iertare, pasiune, crimă. Ce ați putea dori mai mult?

Ritmul e alert și cu fiecare pagină o să doriți să înțelegeți mai mult. Da, o carte de 9,50 pe care o recomand cu drag. Unde mai pui că e și amuzantă…

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!

Și uite că e și în Pitești!

Da, m-am dat mare că urmăresc premiera. An ratat-o, convinsă fiind că la Cinema City din Pitești încă nu a venit. Dar filmul e totuși de ceva timp la cinema și eu abia azi am văzut. Nu e panică, așa fac de obicei. Nu e panică nici că nu e premiera, important e că e – știu, eu și Raluca Turcan ce avem obiceiul de-a semnala lucruri evidente.

Povestea

Nu mai țin minte foarte bine, dar cred că aveam în jur de 5 ani când bunicul meu isteric mi-a adus din Franța o carte de colorat cu cele două personaje. Erau și câteva fraze explicative. Un fel de poveste în imagini explicată pe scurt. Mă rog, foarte pe scurt. Am tradus cu mama, cu tata și cine mai știa franceză. Am reușit în cele din urmă să deslușesc, iar tata mi-a spus povestea așa cum și-o amintea și el, oricum, nu foarte departe de adevăr. Pe la 8-9 ani mi-a parvenit și cartea, dar și caseta video. Vă dați seama ce bucurie. Am plâns, da, recunosc. Nu știu de ce, doar știam că Bestia nu moare, dar desenele acelor ani au fost atât de bine realizate că m-a impresionat. Sau să fi fost vârsta foarte mică? Oricum ar fi, povestea lor mi-a intrat undeva în suflet. 

Au trecut anii. Am mai văzut vechile desene, desigur, fără să mă mai și impresioneze până la lacrimi. Au început să apară, pe urmă, și alte variante. Filme în general. Mă rog, nu chiar variante că nu se schimbă mare lucru. Le-am urmărit pe toate. Nu știu, poate că e o legătură între mine și poveste, habar nu am. Cui îi pasă? Ideea e că mă fascinează de fiecare dată. Aceeași Belle, aceeași Bestie și totuși atât de diferite. Ador să redesopăr frânturi din noile lor personalități. 

Tocmai de aceea, dacă vreți să mă invitați la film, nu refuz. Dacă nu eu oricum mă duc. 

Unul dintre cele mai ciudate filme.

Care pe care, cine pe cine

Ei, da, “Pet” sună bine, te gândești, oarecum, la niște animăluțe drăguțe care trec prin niște peripeții. Dar nu, v-ați gândit prost. Sigur, personajul principal, adică el, lucrează la ecarisaj. Iubește câinii de care are grijă și suferă atunci când nu sunt adoptați și trebuie eutanasiați. Asta până o întâlnește pe ea într-un autobuz și și-o amintește, pentru că, desigur, fuseseră în același liceu. Doar că ea nu îl bagă în seamă, el fiind genul acela care rămâne pămpălău și după liceu. Omul încearcă să o invite la o cafea, la cină, etc, dar nu îi iese, așa că trece direct la răpire.

Cine e mai nebun?

Debutează ca un film plictisitor cu el obsedat de o ea. El decide să o răpească, da, știu, până la jumătatea filmului stai și te întrebi de ce dracu’ nu închizi. Dar după ce o răpește începe partea bună sau nebună a lucrurilor. Nu, nu o închide într-o cușcă pentru că o iubea, cu toate că o iubea, dar nu ăsta e motivul. Adică e exact ceea ce nu v-ați aștepta niciodată să se întâmple, tocmai de aceea nici nu vă spun. E mult prea tare, trebuie să descoperiți singuri. La început te întrebi care e mai nebun, apoi răspunsul devine evident, niciunul nu stă bine cu rotițele. 

Care-i răpitorul și care victima?

Da, și asta începe să devină o întrebare. Una la care sigur veți primi răspuns. Răsturnările de situație și războiul psihologic fac parte dintr-o intrigă bine construită. Culmea e că se iubesc reciproc, dar fiecare având un alt motiv. Nebunia, paranoia, sociopatia, de fapt și de drept, sunt personajele principale.

Pentru iubitorii genului thriller psihologic recomand. Ideea este fabuloasă, poate nu foarte bine pusă în scenă, dar fabuloasă. 

Mă rog, cred că traducerea ar fi “moștenirea vikingilor” sau pe acolo.

De obicei mă uit la chestii din astea cu vikingi și, într-o zi, chiar am hotărât că o fi bine, dar nu a fost. Ei bine, această Orlaith care crește într-o mânăstire și are un tatuaj pe spate este, de fapt, de viță nobilă, ascunsă printre călugări ca atunci când i-o veni vremea să unească două regate. Chestia asta include și un manuscris despre care doar se amintește din cinci în cinci minute dar nu îl vede nimeni și de la un punct și scenaristul și regizorul îl uită complet, dă-l în mă-sa, la ce ne trebuie? Ei bine, vikingii atacă mânăstirea în căutarea fetei și a manuscrisului așa că asta trebuie să fugă. Culmea, când niște neni vor să o violeze tocmai unul dintre fii vikingului șef o salvează, Sven, dar și cel mai prost. După ce din greșeală își omoară fratele decide să meargă cu femeia să o ajute să-și împlinească destinul. Noroc cu ea că el ar fi murit de multe ori în filmul ăsta. Firește că cei doi se îndrăgostesc, el se botează creștin pentru ea dar tac-su îl omoară. Ea îl îngroapă și așa se termină filmul. O pierdere de timp fără cusur. 

Fata din tren

Logic că am citit cartea într-o noapte. Genială. Așa că am fost curioasă să văd și filmul. Bunicel. Dar, desigur, după ce citești cartea nu ți se mai pare la fel. Plus că e greu să bagi într-un film trăirile celor trei femei. Ce simt, cum simt, de ce simt. Dar da, dacă vreți să vedeți un film bun, după o carte genială – fără a vă povesti prea multe că aș strica tot farmecul – recomand Fata din Tren. În linii mari este vorba despre trei femei, fiecare cu trăirile, durerile și bucuriile lor. Însă viețile lor sunt legate și se leagă și mai mult după ce se petrece crima. Restul vă las pe voi să aflați. Minunat, minunat! Ce e bun se lasă la final 😉

Ce crezi că știi cu adevărat? Cine ești? Ce poți face? Ce vezi cu adevărat? Te crezi vizionar, nu? Te crezi unic, nu? Ei bine, nu știi nimic!

Pe lângă faptul că nu știi nimic, îți dai repede seama că și ești un nimic, asta dacă așa vrei tu. Dacă te complaci în rutina ta. Dacă banii îți dictează viața, dacă nu ai curaj să rupi mâța în două și să o iei de la capăt ori de câte ori e nevoie. 

Nu, nu știm nimic. Filmul, da, poate fi comparat cu Matrix ca efecte, cu Harry Potter ca nebunie, cu orice SF sau Fantasy văzut până acum, dar are ceva în plus. Îți schimbă viața. Bine, poate exagerez, nu chiar viața, dar modul de-a gândi… Oh, Doamne. Am citit mult despre Multiversuri, clar că și voi ați văzut The One, dar nu, nu se compară. Parcă toată știința mistică e în filmul ăsta. Pe lângă lucrurile normale, poate prea de Hollyowood, nu știu, dacă știți să îl vedeți cu adevărat, știți și că nu spun prostii. Limite, boli, neputință? Nu, nu există și am spus-o de mii de ori. În fiecare dintre noi e forța dacă o cultivăm, dacă știm să renunțăm, dacă vrem și putem să vedem. Poate credeți că sunt aberații, dar filmul ăsta este pentru cunoscători, restul or să vadă tot un film drăguț cu multe efecte. Îl recomand din suflet pentru cine are minte, ochi și deschidere. 

…. să văd Cartea Junglei 2016

Ce să zic. Filmul respectă cartea și desenul clasic. Da, nu e la fel de amuzant. Eu nu o să uit niciodată din desenele din 1800 toamna cum Baloo îl striga pe Baghera, acesta fiind chiar în gura ursului. Jur că și acum râd cu lacrimi când îmi amintesc. Da, tembelism :)) Dar și în film sunt faze amuzante, cea mai isteață fiind aceea când Baloo îi spune lui Mowgli că legea lupilor e propagandă. Pe bune? :)) Așa ceva mai rar. Nu că n-ar fi fost adevărat, dar e de-a dreptul hilar. Oricum nu puteți înțelege decât dacă vedeți filmul. E relaxant și merge pentru toate categoriile de vârstă. Oricum, ca fapt divers, propaganda aia a mers pentru a uni toate animalele împotriva tigrului cel rău.

Concluzia: Nu contează dacă e sau nu propagandă, important e să crezi în ea. Totul este propagandă :)) Nu, a fost tare rău asta.

Recunosc cu mâna pe inimă că nu l-am așteptat. Dar ori de câte ori deschideam o pagină: facebook, twitter, etc. mă trezeam cu figurine din vestita producție. Da, mi-a plăcut și mie atunci, la timpul lui. Dar de data asta am avut o revelație înainte de-al vedea, am presimțimt dezamăgirea. Pe 25 neavînd nimic mai bun de făcut am zis să-l văd și eu, mai ales că nu era aglomerație. Nu-mi place să mă aglomereze lumea la cinema. Prost crescuți cu glume răsuflate și cu gurile până la urechi. Așa că iată. M-am urcat în vestita mașină a Iolandei Știreanu (firește, personajul romanelor mele polițiste) și cu tupeu am aterizat la cinema – nu înainte de-a-mi cumpăra o carte (face parte din protocol). Am luat biletul, am luat cartea, o tonă de nachos cu salsa și dă-i drumul în sala numărul trei a cinematografului.

Prima constatare: 3d, îmi place. Nu știu de ce, dar îmi plac filmele 3d. A doua, personajele au îmbătrânit, dar era firesc. Altele mai tinere le-au luat locul, dar fără substanță. Nu contează. Începe jihadul. N-am priceput mai bine de jumătate de film pentru ce mama dracului se bat, apoi am înțeles: să-l găsească pe Luke să-i dea sabia aia șmecheră – oare nu putea trăi fără ea?. Leia și ea pe acolo personaj secundar. De data asta Darth Vader nu mai era tac-su, era fi-su. Și tot n-am priceput de ce fi-su l-a omorât pe tac-su, asta dacă o fi murit că în filmele astea nu știi niciodată.

Da, după o oră am vrut să mă ridic și să plec, nu mai aveam nici ce mânca, dar mai era o gură de apă și o curiozitate diabolică. Dialoguri fade, chiar cretine, unele care s-au mai spus, nimic demn de-a sta două ore și ceva într-un scaun. Hai să zic că singurul plus a fost Chewbacca, singurul care a rămas întreg la cap dacă se poate spune așa. A, da, și pasiunea mea pentru 3d, dar data viitoare când o să mai am presimțirea dezamăgirii o să aleg un film de animație. Și acum poate-mi explică și mie cineva de ce s-a făcut atâta tam-tam pentru filmul ăsta și nu-mi dați argumentul banilor că asta o știam deja. Altceva care să-mi aducă o posibilă revelație, dacă se poate, dacă nu, asta e, o să mor proastă.