Da, fericirea mea – a ta, de ce nu – e văzută prin ochii altora. Trebuie să fii așa și pe dincolo să fii fericit. Ba nu, trebuie să fii cum ești și vine ea și-ți bate la ușă.

Și da, SUNT FERICITĂ!

A apărut dintr-o altă lume- fix atunci când mi se rupea -la figurat – de oricine și orice, fix atunci când nu-mi mai păsa nici cât negru sub unghie de vreo creatură masculină. Doar bărbați -. Și cum apuneam: a apărut dintr-o altă lume, o altă viață. Cu educație, bun simț, fără presiuni, dar cu o mulțime de dovezi. Fără vorbe aruncate la întâmplare, doar dovezi. A venit așa de niciunde fiind matur, purtându-se ca atare și dând zi după zi dovada intențiilor sale. Sătulă de cuvinte ce nu își găsesc niciodată mersul spre concret și speranțe transpuse în vorbe nematerializate, iată că se poate. Mai întâi dovada, ce atâta vorbă degeaba când pot să arăt și apoi să spun? Maturitatea, faptele, non vulgaritatea, fără figuri de macho doar de dragul de-a ne arăta bărbăția, da, toate astea la pachet mi-au dat speranța că mai există bărbați.

Asumarea faptelor și vorbelor – chiar dacă eu nu am fost prea asumată, recunosc. Rar lucru și măreț.

Critici, oh, oricum veți găsi de criticat. Știu asta. Mă confrunt cu voi de atâta timp încât nici nu mai contează. Contează doar că sunt fericită. Chiar sunt. În sfârșit simt de la celălalt o siguranță, simt că nu vorbește doar ca să nu adoarmă. Și, da, uneori, bine, de multe ori am testat și nu am găsit defectul. Cuvântul a fost cuvânt, vorba a fost vorbă, fapta de asemenea. Fără niciun fel de constrângere, fără niciun fel de “temniță”, doar cu o puritate și un devotament pe care credeam că oamenii l-au pierdut. Voința aceea de-a mă ține acolo, de-a nu renunța, dar mai ales asumarea aia fermă, fără a mă presa pe mine să fac același lucru.

Vorba lui tata: “Ceasu’ rău, pisica neagră” :)) Dar oricum ar fi, oricât ar fi, fir’ar, eu chiar sunt fericită.

Cred că undeva, cumva, cu răbdare și puțină speranță – în fine, la mine nu exista – Universul, în cele din urmă îți dă ceea ce meriți. Și da, chiar sunt fericită. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, știu că majoritatea nu asta voiați să auziți. Dar ce să fac? Nu știu dacă vreodată în viața asta mi-am făcut publică fericirea, pentru că aș fi mințit, dar acum, de ce nu? Blamați, judecați, faceți ce vreți: EU SUNT FERICITĂ!

Nu cred că o să-mi iasă vreodată din minte când un tăntălău – puțin spus – îmi repeta într-una că sfidez lumea citind.

În existența mea de cititor am trecut prin multe critici, cel mai adesea, cu o oarecare milă, mi se spunea: “Da, e și cititul o chestie, cred”. Sigur, am renunțat demult să le explic faptul că a fi prost e și asta o chestie, pentru că nu prea e. 

O astfel de experiență am trăit-o chiar cu un om în a cărui inteligență credeam. Dar niciodată să nu spui niciodată, unii pur și simplu își ascund prostia în spatele unei mimici inteligente. Omul mi-a reproșat la un moment dat, chiar de față cu alții care au avut aceeași reacție mirată ca a mea, că: “Da, tu niciodată n-ai timp de ieșit în oraș că citești. Bine, nu zic eu că nu e și asta o treabă, adică decât să faci altceva, mai bine citești”. A spus-o  cu reproș de parcă aș fi fost cumva o nenorocită care atunci când își ridica capul din carte făcea prăpăd. Am mai întâlnit și genul de oameni care au ținut morțiș să-și arate prostia: “Ce, mă, tu crezi că citind devii mai inteligentă? Mai bine ai sta ancorată în realitate”. N-am înțeles unde era realitatea, la TV, în cârciumi, unde? 

Dar cea care mi-a rămas în minte și m-a bântuit mult timp, asta, din nou spun, pentru că am crezut că respectivul – nu o să-l numesc om și nu din cazua asta, dar clar că om nu e și nu a fost vreodată – are și ceva în cap. 

Pe vremea aceea aveam o cârciumă și, vrei ori nu, în fișa postului de deținător de serviciu public cam intră faptul că trebuie să fii acolo, mai ales la petreceri. Nu știi niciodată ce se întâmplă. Eu eram cu cartea mea. Sigur, cu un ochi supravegheam. Stăteam în bar, adică în interiorul lui, pe lăzile de bere și citeam. Respectivul, care făcea parte din structura cârciumii, vine nervos la mine și îmi spune: “Tu nu își dai seama că sfidezi pe toată lumea cu cititul tău?”. Șoc, șoc. Cum dracu’ poți sfida pe cineva când citești? Ce ei nu știu? Nu pot, n-au mai văzut? Se împiedică de mine? Care-i faza? Serios, și acum mă întreb cum am reușit să sfidez petrecăreții? S-au simțit brusc “necitiți”?, nu cred, nu mi s-a părut. 

Oricum, oamenii, de cele mai multe ori, doar par inteligenți. Unii mai spun și că citesc, dar apoi te lovești de niște chestii din astea și îți dai seama că în ziua de azi unii chiar te judecă pentru că citești, ba chiar îți reproșează. Da, noaptea minții.

Dar acum, pentru a trece de partea poveștilor horror, chiar vă recomand “Sindromul” de John Case, este scarry și psihologică. Foarte, foarte bună. Abia aștept să ajung la final ceea ce vă doresc și vouă. 

N-aș fi prima din neam care o ia pe calea demenței. Mi s-a mai întâmplat de-a lungul timpului, mie, personal, dar na, am avut și un caz izolat. Oricum, nu că ar fi important. Ideea e că eu acumulez, ca pisica, energiile negative ale celorlalți.

Și apoi mă agit, și mă agit, și mă agit, până explodez. Dar nu aș da vina doar pe agitații din jurul meu, cred că puțin, zilele astea, am contribuit și eu la această stare absolut enervantă. Pentru că mi s-a părut mie că o fi și că o păți. Că mi-am readus niște amintiri mai vechi în prim-plan sau pentru că pur și simplu, de nebună ce sunt, am cugetat să rămân și să explorez anumite lucruri. Ceea ce, firește, nu e chiar normal. Bine, nu e normal deloc. Ce a fost s-a dus, ce va fi, aia e. Numai că na, mintea umană până nu face ea slalom printre amintiri, regrete și alte nebunii, nu se lasă. Cred că abia acum, cumva, am reușit să-mi repun neuronul în funcțiune. Firește, nu cred să fie doar atât, numai că am obosit să mai explorez în mine. Vreau să rămân neexplorată eu de către mine și să pot fi liniștită. Dar demența, demența bat-o vina, nu mă lasă.

Da, știu, e ilogic ce vă spun, dar mi s-a reproșat la un moment dat în viață că nu suport ca o femeie să-mi fie șefă. Habar nu am de unde a mai apărut și ideea asta, dar mna, cine sunt eu să știu ce și cum?

Mă rog, oamenii nu știu că la Media Pro am avut două șefe, zău că nu m-au deranjat. În curând o să am trei sau patru sau toate :)) și sigur cel puțin două vor țipa la mine, dar ele țipă cu stil. Oricum, important e că am mintea limpede după mult, mult timp, chiar dacă încă simt o oboseală cronică. Gata. Încep să gândesc din nou.