Am în cap de ceva timp să scriu lucrul ăsta. Acum că în weekend nici nu mă gândesc să dau cuiva importanță și să stau în bula mea de bucurie, vise și ce o mai fi pe acolo, mi-am dat seama că nu îl voi scrie curând. Așa că am zis: “gata, acum e momentul, fie ce o fi”. Nu că aș fi vrut să mă mai “documentez”, doar nu mai era cazul.
Am înțeles că unii, pur și simplu, nici nu realizează, dar alții o fac cu intenții clare. Nu neapărat că ar vrea să rănească. Dar după ce te-ai agitat pentru și pe lângâ ei, dintr-o dată sunt mai importanți tot “lătrătorii de profesie”. Deh, unii s-au născut cu stea în frunte, cu mai multe intrări și ieșiri și mai puțin bun simț. Dar ăștia sunt oamenii pe care, majoritatea, îi doresc în preajmă. Din fericire, pentru mine, știu să mă retrag subtil, discret, fără să urlu – că doar de aia nici nu urlu nominal, o fac doar așa că am impresia că undeva, cineva chiar crede că sunt bătută în cap. Nu, dacă n-am vrut să pun lucrurile pe masă, a fost doar din bun simț. Nu că aș fi crezut că persoana în cauză chiar ar fi și înțeles. Știu, interesele primează. Știu, sunt de interes doar dacă e nevoie musai de mine. Pfff, neinteresant, prefer să fiu de interes pentru cine trebuie, când trebuie și cum trebuie. Și nu, din nou, eu oricum nu aveam nimic de câștigat, doar că am crezut că… Să nu mai crezi!
Ei bine, după ce faci, dregi, încerci atât cât poți să susții și să te implici, te trezești la ultima masă din colț, asta dacă mai e loc. Și culmea, ăia de nu mai aveau loc în niciun fel, sunt la masa miresei. Perfect. Nu că asta ar fi problema, dar parcă ai merita și tu un loc mai în față, doar că realizezi că nu. Ei, bine, atunci nu să fie. Cine a zis că există comunități perfecte? Nimeni. Cine a zis că te ține cineva cu forța? Nimeni. Cine a zis că nu poți pleca dacă nu-ți convine? Nimeni. Astfel, în marea mea maturitate, ușor, cuminte, fără scandal, ba chiar recomandând în continuare, da, m-am retras. Și nu, nu e vina nimănui. Timp? A, el? Îmi făceam dacă chiar mi-ar mai fi făcut plăcere. Acum plăcerea mea e alta și prefer să-mi petrec acolo timpul. Prieteni, slavă Domnului, am. Puțini, dar chiar prieteni. Pentru că nu ar exista nici conceptul de-a suna la Celi, Ema sau Roxana și să nu mă scoată din putina cu borhot. Mă rog, în aia chiar puteți să mă mai lăsați puțin.
Dar așa cum a spus Celi: “Mai bine trăiește tu ce ai de trăit pentru că e păcat să nu o faci, decât să-ți bați capul cu cine nu te merită”. Și apropo de asta, pentru că de câte ori ne-am văzut am uitat să-i spun, acea persoană a fost ștearsă și din lista mea de prieteni. Că doar, într-un fel sau altul, am pățit-o cam la fel, doar că eu nu sunt ipocrită – lucru pe care, clar, îl știai deja.
Așa că, oricât de mult mi-aș fi dorit, lumile noastre nu mai coincid, pentru că eu nu mă văd lângă acei oameni al căror singur interes primează. Azi mă pupă, mâine mă aruncă. Cum am spus, eu vă dau gratis. Chiar dacă bula mea de bucurie, oarecum, vi se datorează, restul a depins tot de mine.
Mai mult nu am de spus. Doar că regret că am decis, la un moment dat, să ofer încredere cu toate că simțeam că nu se merită. Dar, na, încă mai greșesc, dar măcar învăț.
Și cine știe, la un moment dat, unii dintre voi, s-ar putea să vă treziți cu ușa blocată, nici măcar la ultima masă din colț.
Pentru că, din câte știu eu, prieteniile se bazează pe încredere, dar și pe respect. Nu trebuie să ne pupăm zilnic sau să ne ridicăm în slăvi, dar nici călcați în picioare… Bine, nu e cazul, m-am substras de sub talpă pentru că nu-mi place să fac pe umilul doar pentru a fi prieten. Deh, nu sunt perfectă!
Și cu asta, din seara aceasta intru în bula mea și voi reveni cu picioarele pe Terra de luni, dar doar pe jumătate. Jumătatea celaltă insist să o țin pentru mine 😉
Comentarii recente