Recunosc cu mâna pe inimă că e o meserie care-mi place tare mult și dacă ar mai fi ca în anii nouăzeci, chiar aș practica-o cu cea mai mare plăcere. Zilele astea mi-am tot auzit că lucrez pentru un anume site. Știu că e greu să mă disociați de presă, asta pentru că vă pot înjura și pe blog fără să-mi facă nimeni politica editorială. Și mă credeți ori ba, dacă m-aș chinui puțin mai mult, aș bate multe site-uri la număr de accesări. Dar încă n-am timp să mă chinui când am atâtea alte lucruri de făcut.

Na, m-am simțit flatată să aflu că o întreagă instituție m-a crezut capabilă să scriu tare urât despre ce se întâmplă acolo. Și aș fi scris, pentru că am tot dreptul. Până una alta tata a construit ceea ce voi distrugeți. E exact cum marii conducători construiau catedrale pe unde treceau. Nu are de ce să-mi fie rușine, chiar a construit. Cam ce proiecte care nu se bazează pe munca lui ați făcut, mă, voi? Știți că sunt primari în Argeșul ăsta care spun cu tot sufletul că dacă nu era el nu vedeau niciun metru de canalizare? Altora le e teamă, dar șoptesc lucrul ăsta. Așa cum le-a fost teamă la toți să mă ajute pentru că tata, pentru că eu nu mai aveam dreptul la viață, pentru că spun ce gândesc și merit să mor de foame. Ei, iată că mă descurc și fără ajutorul vostru. Dar spre deosebire de voi toți care ați fost ajutați de tata cum n-am fost eu, chiar le sunt recunoscătoare pe viață celor care mi-au întins o mână atunci când trebuia.

Diferența dintre mine și voi e că eu nu stau cu mâna întinsă la partid, chiar dacă, culmea, încă mai facem parte din aceeași formațiune politică. Încă. Formațiune care nu îți dă posibilitatea să te remarci dacă ți-ai dori. Dar e bine că sunteți voi obedienți și vă împroșcați toate frustrările spre mine. Și apropo, că tot suntem aici, solicit public contractul meu cu APĂ-CANAL pentru casa aia de ziceți voi că o am în Tudor și se învârte după soare. Eu am tot căutat-o, dar să o ia dracu’ dacă o găsesc.

De împroșcat ați putut mereu, e ușor, e simplu, plus că vă mai eliberați și voi de frustrări. E cam nasol să trăiești în umbra unuia care chiar a avut creier, nu? Aia e. Nu toți au parte.

Dar o să vă mai dezamăgesc încă o dată. Nu lucrez pentru noul ziar, cum nu lucrez nici pentru altul. De ce? Am să explic și asta. Pentru că eu scriu ceea ce e de scris. Eu vreau dovezi, nu vorbe – și aici mă refer la orice instituție de presă – în plus, eu vreau să scriu despre toată lumea. Ceea ce nu a înțeles azi politicul este faptul că dacă faci contract cu un ziar îl faci pentru PUBLICITATE, fix așa scrie în contract, fix pentru asta este, nu pentru a închide ochii când faceți tâmpenii. Nu, contractele sunt doar pentru PUBLICITATE, ziariștii care închid ochii doar pentru că au contracte, din punctul meu de vedere, pot fi considerați, vorba lui Werner:”PENALI”.

V-ați învățat să cumpărați presa, lucru pe care, să-mi fie iertat, eu nu-l pot accepta. Dacă vreau să scriu de stânga pentru că am dovezi, despre asta scriu, dacă vreau să scriu de dreapta, centru și epicentru – acum nu trebuie să și pricepeți gluma – asta scriu. Indiferent dacă am sau nu contract. Prin contractul ăla vin la evenimentele voastre jalnice și scriu despre ele, eventual vă promovez ca instituție care se ocupă cu împroșcare de rahat – e doar un exemplu – dar, în rest, scuze, nu sunteți scutiți de ochii presei.

Da, am ieșit din presă pentru că din punctul meu de vedere și ziariștii s-au învățat că dacă bagă un pic bățul prin gard primesc contracte, ceea ce nu e corect. Sunt oameni politici sau nu, care chiar nu merită asta. Și apoi, da, tu ziaristule, jur că nu e nimeni obligat să facă contract cu tine și ăsta nu e motiv de supărare. E ca și cum m-aș duce eu peste om în casă să-i dau internet, altfel îl ameninț că rămâne fără. Fiecare ia servicii de la cine dorește. Unii nici nu au bugete pentru toată lumea și atunci aleg în funcție de anumite lucruri – desigur, scotem din această ecuație CJ-ul că la ei e prea pe față. Dar să te duci la un primar de țară și să-i ceri și pe mă-sa și pe tac-su, e prea mult. Unii pot, alții nu. Unii greșesc că nu știu, chiar nu știu, dar noi nu mai avem niciun pic de bun simț. Bani, bani, bani.

Aici vina e împărțită. Voi, politcienii, directori de instituții publice etc, i-ați învățat că merge, iar ei, normal, au făcut în consecință. Ceea ce v-o meritați. Nu e corect, dar v-o meritați. Dacă ați fi voi, în primul rând corecți, nu v-ați supăra ori de câte ori scrie X sau Y despre voi. Din contră, dacă ați deține și ceva ouă, ați cere un drept la replică și v-ați explica, bine, dacă aveți ce.

Lumea asta a devenit foarte urâtă. Prea multă mâncătorie. Sunteți invidioși și pe ăia care n-au, doar pentru că dețin creier. Și nu, eu nu mă voi opri din scris atunci când voi vedea o nedreptate, așa cum nici nu mă veți putea face să tac – asta dacă nu comandați o crimă. Nu vă sunt datoare cu nimic, din contră, pot veni cu argumente, nume, prenume și ajutoarele care v-au fost oferite. Dacă e să o luăm corect unii dintre voi ăștia care mâncați rahat pe la colțuri sunteți datori vânduți, dar pe cine nu lași să moară…

Și stați calmi, dacă am ceva de scris despre voi semnez cu nume și prenume. N-am vreo jenă.

De ce e cafeaua de luni specială? Pentru că aceasta e ziua cea mai grea din săptămână. Mâine eu o dau, eu o fac, pentru cine are plăcerea de-a se abona la filtrul meu. Personal îmi place ziua de luni, mă trezește din letargia asta de după duminică. Recunosc, fie, de luni până marți am chef de muncă, apoi… ehee.. dar fiecare cu ceea ce simte, nu? 🙂

Un nou job, un nou colectiv.

Îmi plac provocările. Îmi aduc aminte de perioada Media Pro Pictures cu mare drag. Foștii mei colegi din echipa de șcenariști pot confirma dacă văd spovedania asta. Era Vlad, cel care ne critica, era Roxana, cea care încerca să ne țină în armonie, era genialul Tudor care venea cu ideile și scria și, desigur, mai eram eu care scriam și rescriam. Un an și jumătate frumos. Ne-am certat zilnic, dar ne-am iubit ca frații, bine, fie, pe Vlad nu prea l-am iubit pentru că el venea de la TVR 1 și avea impresia că dacă a lucrat într-o televiziune de stat e mai presus chiar și decât Sârbu. Sorry, asta este. Cu toate astea nu l-am urât nici pe el. Era ceva frecvent, nimănui nu-i convenea nimic, cel puțin două ore, după care toți eram prieteni ca mai înainte. Am avut multe de învățat de la Tudor care acum scrie șcenarii la Cannes. Idei geniale, profesionist, dar cam puturos, lăsa greul pe mine :)). Dar asta nu înseamnă că nu m-a învățat, mi-a explicat fiecare pas al unui șcenariu și chiar devenisem bună. E drept că munceam non-stop, dar am avut ce învăța și am intrat într-un mediu total atipic chiar și pentru artista din mine.

Am schimbat multe meserii. Am învățat să devin PR la o editură când fata care lucra pe acest post a plecat. Atunci a trebuit să fac ceva. Și am făcut bine, instinctual, chiar dacă nu știam nimic despre asta.

Acum lucrez la Servicii Edilitare pentru Comunitate Mioveni. Nu de mult timp. M-am adaptat greuț. Până m-am obișnuit cu oamenii, cu multitudinea de acte, a durat, de ce să mint. Am început să învăț, cam repede. Am noroc de directori deschiși spre partea asta de Relații Publice și Comunicare, mai există și un Primar mult mai deschis pe partea de Comunicare online și nu numai. Un om care comunică cu oamenii. Dar și conducerea de la Edilitare este pro Comunicare. Ceea ce e important. Trebuie să înțeleagă toată lumea că acum suntem în secolul în care trebuie să ducem mesajul acolo unde trebuie, clar, concins și sincer. Și văd că oamenii chiar au început să înțeleagă. Lumea e condusă prin felul în care fiecare își scoate această parte în evidență. Dar noi trebuie să fim transparenți, atât la nivel administrativ, cât și la nivelul instituției.

Da, colegii mai încearcă să pună bețe pe sub câte o roată, dar și asta trebuie să se schimbe. Suntem sau nu suntem o echipă? Fiecare pe bucata lui putem forma un întreg. Putem renunța la orgolii, la a ne mai uita în curtea celuilalt, la a fi mai înțelegători atât noi cu noi, dar și cu ceilalți. Toți avem probleme, de la cei cu funcții înale și foarte înalte, până la ultimul om, care, de fapt, ridică și societatea – și aici mă refer la întreaga societatea nu la un SC. Dar totuși îmi place, chiar și colectivul așa cum e el. Nu știu de ce, dar cred că lucrurile se vor schimba și în timp oamenii vor înțelege că dacă formăm o adevărată echipă putem face lucruri mărețe. Măcar noi să fim un exemplu pentru restul țării. Nu de alta, dar e păcat, pentru că Orașul Mioveni a dovedit că a făcut mai mult decât 70% din celelalte oraș. Și dacă noi nu începem să fim comunicativi și să ne spunem sincer ce avem de spus, atunci pierdem tot și e păcat de atâta muncă investită.

Eu zic că e momentul – nu mă includ pe mine că sunt nouă – să schimbăm ceva, să schimbați ceva. Da, știu, e imposibil să ne placem toți între noi, dar eu vorbesc aici de acea relație profesionistă. Ce-i acasă rămâne acasă, dar ce e la muncă trebuie făcut cât de cât profesionist și fără ură. Unii pot mai mult, alții mai puțin, dar dacă ne-am ajuta unii pe ceilalți, atunci chiar am fi o forță și am avea cel mai minunat job din lume. Cu toate aste eu tot vă ofer cafeaua de luni. Mâine sunt darnică și vreau să înțelegeți că nici un om nu e rău, dar toți ne-am născut duali și nici unul nu știe ce povară duce celălalt. Așa că ar trebui să învățăm să fim oameni. Nu suntem mai frumoși, mai deștepți, mai cu moț, suntem oameni care învățăm în fiecare zi și greșim în fiecare zi ca orice alt om. Dar e normal. Și e normal să ne acceptăm și să ne îndrumăm unii pe ceilalți.

Și da, îmi place jobul meu și o spun cu tot sufletul. Mâine cafeaua, acum noapte bună!

Înainte de toate trebuie să vă anunț că pe 22 Martie de Ziua Mondială a apei, alături de doamna Marilena Ionescu, S.Ed.C – S.C Servicii Edilitare pentru Comunitate Mioveni – și Primăria Mioveni, Liceul “Iulia Zamfirescu” va face parte dintr-un program frumos pentru elevii din calasele 3,4; 5,6 și a 9-a. În calitate de Realiționist ci Comunicator, adică Relații Publice și Comunicare, împreună cu doamna Ionescu cu acceptul Primăriei și a S.Ed.C, am decis să facem un mini program în școli în care copiii să conștientizeze importanța apei. S-a nimerit ca de ziua Mondială a Apei să ținem prezentările la liceul mai sus amintit. Participanții, dar mai ales cei care vor face față unor provocări, adică premianții, își vor primi cadourile pe 22 Aprilie la Ziua Porților Deschise la Stația de Epurare.

Dar acum să ne întoarcem la Liceu. Pentru că toate școlile, liceele și grădinițele din Mioveni au fost renovate, așa cum v-am mai spus, au dotări moderne, vreau să vi le prezint pe fiecare în parte, câte una pe săptămână.

Momentan nu am poze din interior, dar voi reveni și cu acestea.

Mi-a plăcut totul la acest liceu unde sunt clase gimnaziale, primare și liceeale. De asemenea este și una dintre cele mai prestigioase școli din Argeș. Cum am mai spus, dacă la Mioveni se poate în restul județului de ce e atât de greu?

Sigur voi reveni și cu poze din interior pentru a nu crede că fabulez. Ce am văzut cu ochii mei este aproape de mirific. Și doar știți că eu, personal, cel mai mult țin la educație și încă mai cred în ea.

Încă un proiect de excepție al orașului Mioveni. Un oraș pe care nu ai cum să nu-l iubești, mai ales că au străzi mai bune decât în București sau Pitești. Atâta timp cât într-un oraș micuț, dar în continuă dezvoltare se poate, atunci nu am voie să-mi pierd speranța. Celorlalți nu ne trebuie decât edili capabili.

Nu o să vă țin prea mult de vorbă pentru că mâine mai și muncim și la ora asta ar fi trebuit să am deja trei ore de somn. Dar jur, cât de obosită am fost, m-am simțit ca în paradis.

Nu o să dau nume, dar o să vă spun câte ceva. S-a redeschis Restaurant Club Mioveni cu o nouă față, renovat, strălucitor, minunat. În afara celor doi oameni mari care au ajutat ca acest lucru să fie posibil, trebuie să mărturisesc că personalul a fost minunat. Pe lângă faptul că a făcut curat toată ziua, pe seară parcă ar fi plutit printre noi. Și îi mulțumesc din suflet doamnei care m-a ajutat atunci când am fost puțin pierdută.

Recunosc cu mâna pe inimă că n-aș fi crezut să mă îndrăgostesc vreodată de Mioveni. Sigur, doar știți că în fiecare an de Crăciun mă duc să văd spectacolul de lumini. Și să fim serioși, Piteștiului îi mai trebuie vreo zece Primari și multe Servicii Edilitare pentru a se ridica la înălțime. Ceea ce nu o să se întâmple și nici nu visez că s-ar realiza.

Dar dincolo de asta în seara asta am revăzut oameni minunați, am pus țara la cale cu un domn director al unui liceu, un om foarte, foarte deosebit. Am avut parte de cea mai frumoasă amintire din facultate și mi-a părut tare bine.

Dar tot vreau să le mulțumesc unor femei speciale: Doamna Ionescu care este deosebită cu adevărat și colegei mele care, deși aproape moartă de oboseală, m-a ajutat cu ce era mai greu. Pentru că, desigur, așa cum i-am spus și ei, am profitat lăsându-i florile în grijă (și nu, nu e nimic din ceea ce ați gândi voi), iar eu cu șeful de sală ne-am “bătut” care să servească băutura invitaților :).

Nu știu, dar orașul ăsta crește într-un mod atât de frumos că eu sunt surprinsă zilnic. Și ca să nu vă spun doar de restaurant, trebuie să mai mărturisesc ceva, un om care și-a dedicat forța învățământului pentru mine are tot respectul. Nici o școală din Pitești nu se compară cu cea mai “amărâtă” din Mioveni. Nici în București nu am văzut așa ceva. Școli dotate cu laboratoare, aerisite, cu tehnologie de ultimă oră și renovate de la cel mai mic fir de iarbă până la ultima țiglă de pe acoperiși. Și credeți-mă, am fost la toate, nu mi-a scăpat una. Grădinițe în care eu aș locui fără nici o problemă.

Da, Mioveniul pot spune că e orașul în care simt pulsul, viața, oamenii și se vede ce se face. De ce oi fi eu mândră de lucrul ăsta nu știu, dar zău că sunt. Domnilor Primari, domnilor directori de servicii publice, în Mioveni se poate, așadar în România se poate, dacă se vrea. Și iată un exemplu clar că se vrea. Mai ales atunci când toată lumea colaborează cu toată lumea. Bravo, Mioveni!