Iată că mintea mea nu a funcționat deloc aseară așa că am ratat acel moment în care pozele chiar contau. Dar mă bazez pe faptul că profesioniștii care au fost acolo le vor da în curând drumul pe internet.

Ei, da, aseară s-a deschis Clubul Paso Adelante – pentru că nu pot spune că ar fi altceva. Pot afirma cu siguranță că este singurul club de salsa din Pitești.

Ce nu s-a văzut?

Ce nu s-a văzut? Desigur, munca din spate. Am surprins-o de zeci de ori pe Ioana în “patru labe” frecând podelele, agățată de vreun cui enervant, tăind mochetă, ba chiar și punând din parchet. A muncit enorm. A cărat, a tras, s-a enervat, nu vreau să știu detaliile cu exactitate, dar știu că așa a fost 😀 Dar, mai presus de orice a avut emoții. Ei, da, Ioana pare genul care nu se emoționează niciodată, dar ieri, înainte de-a ni-l prezenta nouă, novicilor, pe Pedro Gomez în persoană, era ca un butoi de pulbere. Ar fi putut exploda din orice, fără să conteze dacă e de bine sau de rău. Garantez, chiar dacă ea va nega, că ar fi putut face implozie. Nu, n-a făcut și, presupun, după ce a văzut că majoritatea s-a ținut de cuvânt, s-a liniștit.

Piteștiul merita un club de salsa.

Nu știu cum nu s-a gândit nimeni până acum. Poate pentru că munca e enormă. Poate pentru că nu toți au avut vise atât de mărețe sau poate pentru că au știut că nu e ușor deloc să te bagi în așa ceva. Și nu, nu e. Nici nu vreau să mă gândesc câte înjurături, dar și bucurii, câtă oboseală și câți nervi s-au cumulat înainte de deschidere. Să te bagi în așa ceva e pur și simplu inuman de obositor.

Cu toate astea Ioana a reușit să-i aducă pe cei mai buni dintre cei mai buni – nu, greșit exprimat, ei au vrut să fie alături de ea. Și aici mă refer la Pedro Gomez și Dragoș Bâlea, tătici în salsa.

Recunosc, când am văzut sala plină am crezut că nu vom mai putea respira unul de celălalt, dar ne-am descurcat. S-a dansat non-stop și s-a simțit buna dispoziție. Eh, ca la orice party de început s-a mai spart un bec, o sticlă, dar toate astea pentru a alunga ghinionul.

Cu admirație pentru toată munca depusă de Ioana, cu admirație pentru toți cei care au fost acolo, dar și cu o oarecare surprindere de faptul că Pedro Gomez este un tip atât, dar atât de modest cum n-am mai văzut de mult, mult timp, cu bucurie, desigur, pentru că există în sfârșit un club dedicat strict dansului latino – și nu numai, de ce nu – cu emoție chiar, vreau, îmi doresc și știu că va deveni unul dintre cele mai importante cluburi din țară.

Bravo, Ioana! Bravo, Paso Adelante! Nu numai că ai făcut ceva pentru comunitatea salsa, dar fără să-ți dai seama ai făcut ceva nemaipomenit pentru Pitești! Sper să ne distrăm acolo cu bastoanele după noi înconjurați de generațiile care vin din urmă.

Hei, la dracu’, noi chiar avem un club de salsa 😀

Da, pe lumea asta sunt personalități mici și personalități mari. Oameni care știu să lucreze cu oamenii și oameni care habar nu au ce să facă cu ceilalți oameni. Șefi deschiși la minte și șefi mai încuiați decât încuiații lui Harry Potter.

Pot spune doar că în ultimii trei ani un noroc l-am avut constant. Norocul Șefilor și scriu cu literă mare pentru că așa merită. Norocul meu în privința asta nu s-a schimbat nici acum. Că a fost la privat sau la stat, am întâlnit și continui să întâlnesc oameni deschiși, care înțeleg importanța comunicării, importanța unei bune camapanii, importanța de-a-i ajuta și pe alții, dar, ceea ce mă impresionează cel mai mult e importanța de-a da oricărui suflet speranță la viață și aici mă refer la animalele fără stăpân pe care mulți dintre noi nu dăm doi bani.

Sigur, am avut și genul de șef care umbla cu păducelul după el urlând în stânga și în dreapta, chiar dacă nimeni nu spunea nimic, ca mai apoi să spună că din cauza mea sau a altora moare de inimă. Din fericire nu a fost decât unul, tot din fericire am scăpat de el când m-am deșteptat eu că el, bietul, neacceptîndu-se nici pe sine, tot cu păducelul în buzunar umblă, problema e acum pe cine mai dă vină că l-au părăsit toți angajații. Eh… dar merită și experiențele astea, pentru că dacă nu ai da peste un om ca ăsta, nu ai ști să-i apreciezi pe ceilalți.

Da, încă o dată, din fericire, la Șefi norocul mi-a rămas constant. Cel puțin în ultimul an am întâlnit oameni atât de buni în ceea ce fac, chiar dacă stresați, înconjurați de probleme, poate nervoși uneori, nu s-au lăsat conduși de furie. Acum mă uit și îmi spun zilnic, nu aș vrea să fiu în pielea anumitor Șefi, chiar nu aș vrea. Multă răspundere, mulți oameni în subordine, numai să ai răbdarea să-i asculți pe toți și să fii deschis la ideile lor mie mi se pare o muncă titanică, ca să nu mai vorbim de problemele care apar pe teren și alte lucruri. Azi a fost ziua aia în care am mai descoperit un alt om deschis, chiar dacă asaltat de probleme, un om de la care ai ce învăța în primul rând, pentru că asta ar trebui să facă orice Șef să îți ofere șansa de-a învăța de la el, altfel nu ar fi un lider, ar fi doar un om dintr-o mulțime. Așa că în fiecare zi există ceva bun în viețile noastre. Descoperiri care par neimportante, pentru că nu știm să mai vedem oamenii, dar, care, de fapt, sunt colosale. Ehe… știu că nu veți înțelege niciodată sau nu veți ști să vă bucurați de oamenii prețioși din viața voastră. Cei care vă dau o lecție atunci când trebuie dată.

P.S: De câte ori intru în Pitești îmi vine ori să mă întorc înapoi, ori să ies pe partea cealaltă. E o nedumerire a mea față de mine. Ce o fi cu orașul ăsta, au dat cu prafuri?