NU!

Cum faci un bărbat să înțeleagă că deși îl iubești și chiar îți pasă de ce se întâmplă cu el, pur și simplu nu-ți dorești să fii femeia din spatele aragazului lui? Nu ești avidă după această formă unanim acceptată de umanitate, căsătoria. 

Nu îmi amintesc să fi crezut vreodată cu adevărat în această instituție, chiar dacă, pentru opt ani din viața mea am și încercat-o. Unii spun că e mai bine după ce semnezi actele, alții că e la fel, dar adevărul e că totul se schimbă. Indiferent cum ar fi ambii încep să se creadă proprietari pe viața celuilalt. Sigur, asta se întâmplă și fără acte. 

În urmă cu aproximativ doi ani mi-am promis că oricât m-aș tăvăli nu mai las pe nimeni să-mi spună ce să fac. Nu îi place, ghinion. Am înțeles eu la un moment dat că atunci când punem presiune pe celălalt o facem dintr-un egoism pur. Vrem ca el/ea să facă aia și ailaltă, nu pentru că ne-am simți neapărat mai bine, ci pentru că, în egoismul nostru, avem impresia că ni se cuvine. Iată că nu ni se cuvine.

Am divorțat în urmă cu nouă ani… sau opt? În fine, detalii, n-am știut eu niciodată data nunții, doar nu o s-o rețin pe cealaltă. De atunci au mai fost trei cereri, dintre care două destul de serioase. Știți voi, tot tacâmul: flori, lumânări (poate au vrut să-mi dea foc) și alte dulcegării care oricum nu mă prind. M-am gândit atunci că dacă m-ar fi cunoscut nu ar fi procedat așa. Adică oamenii au avut toate detaliile pentru a mă impresiona vreo cinci minute și a mă face să zic un “da” din milă. Dar nu le-a ieșit. E ciudat când ești cerut și tu nu vrei decât ca lucrul ăla să nu se fi întâmplat în veci. “Lasă-mă, frate, în pace. Îmi place să trăiesc în păcat și nu vreau să fiu responsabilă pentru tine când nu sunt nici pentru mine”. A fost un caz hilar, în care omul nici nu a apucat să spună ce își dorește că m-au și apucat isteriile și i-am explicat că dacă ar fi ascultat un singur cuvânt din cele pe care i le-am tot spus, ar fi înțeles că sunt destul de anti și nu e dorința vieții mele. 

M-am gândit mult timp că aș fi cam nebună. Când toată lumea își dorește o familie, eu nu. Când toți vor dragoste pasională, cu flăcări și cu ce o mai fi ea, eu nu. M-am analizat și mi-am dat seama că tot din cauza lor nu cred. Și apoi ieri, poc, o prietenă de peste hotare mă sună și-mi spune fără nicio introducere “Cretinul m-a cerut de nevastă. Are impresia că asta îmi doresc? Să-l șterg pe el la fund?”. O clipă nu am reacționat, apoi, cred că din șoc am întrebat-o ce i-a răspuns: “I-am zis s-o ia pe mă-sa că oricum o sună din zece în zece minute”. N-am înțeles inițial care ar fi marea problemă, dar apoi m-a lămurit. Știam că sunt un cuplu aproape perfect așa că nu m-aș fi așteptat la un refuz din partea ei, dar iată că a fost. Mi-a spus cum nu l-ar vedea tată, soț sau bărbatul care să-i ofere sprijin. E totul minunat atâta timp cât fiecare își vede de viață, cât nu stau împreună și nu prea au lucruri comune de făcut. Dar nu se vedea cu el în aceeași casă, crescând de una singură și copil și bărbat. Oricum pentru ea singurătatea e dominantă, chiar dacă, teoretic, de șapte ani e cu el. Dar poate suporta această singurătate atâta timp cât nu e obligată să stea cu el în permanență. Mă rog, în cazul lor, zic eu, cererea a venit ca ceva firesc. Problema fiind că bărbații nu ascultă. Nu toate vrem să stăm liniștite la casa noastră așteptând să vină el acasă, când o veni. Nu toate suntem înnebunite de faptul că dacă tot refuzăm nu o să ne mai ia nimeni. Unele dintre noi vrem să fim independente până la sfârșit. Nu de alta, dar știm oricum că alinarea bătrâneții lângă un bărbat incapabil e perfect egală cu zero. 

Nu știu, mă gândesc că acel bărbat care face cererea, ar trebui să fie sigur că și ea vrea același lucru. 

Dap, nu prea aveam chef să scriu despre asta, în primul rând de lene, apoi pentru că mi s-a luat să conving pe X și Y că viața mea îmi aparține și dacă eu vreau să-mi iau glanda, păcat sau nu, e treaba mea. Păcatul meu, crucea mea. Ce te tot freacă pe tine ce fac eu? Atâta timp cât nu îți afectez ție viața, nu mi-o afecta nici tu pe a mea.

Sunt lucruri pe care nu le știți despre mine, dar hai să le spun. 

Nu noi toate avem instincte materne. Iată, eu nu am. Îmi plac copiii 30 de minute maxim, apoi mă enerevează și mă obosesc. Nu am răbdare cu ei și nici disponibilitatea de-a avea grijă de ei. N-am fost împotriva unui copil al meu, dar nici prea încântată de idee. Și oricum, dacă nu a fost să fie, mai bine. N-am avut vreodată vreun stres din cauza asta. Acum, însă, dacă stau să mă gândesc, nu mi l-aș mai dori aproape deloc. 

De acord, sunt femei care-și doresc cu dinții. Sunt femei care ar face orice sacrificiu pentru un copil. Bravo lor, le admir pentru asta. Ba chiar le și înțeleg, presupun că e o durere imensă pentru o femeie care își dorește și nu poate avea. Tot așa sunt și femei care nu își doresc și nu le poți obliga să aibă. Dar să lăsăm aceste cazuri. Sunt femei needucate, care nu știu de contracepție și nici bărbații care sunt cu ele nu știu prea multe. Din păcate, statul nostru, nu are un program pentru a învăța atât femeile cât și bărbații că există mijloace pentru a nu face copii. Dar, chiar și așa, s-a mai întâmplat și cu contracepție. S-a întâmplat și cu sterilet. Și femeia aia care și-a luat toate măsurile și totuși a rămas însărcinată ce să facă? Să-l facă doar pentru că așa vi se pare vouă moral? Poate că nu îl poate crește, poate că nu vrea să-l crească, poate că, poate că. Femeile, în ziua de azi, mai aleg dacă fac copilul sau nu și în funcție de bărbatul pe care-l au lângă ele. Hai să fim serioși, ne-am luat prea multe dintre atribuțiile bărbaților, când știi că ai de crescut și copil și bărbat, nu îți mai vine. Te gândești că viața ta acolo moare.

Fiecare are dreptul la propria fericire. Mă tot mir că nu se înțelege treaba asta. CE E BINE PENTRU MINE, NU E BINE ȘI PENTRU TINE. Da, poate ție, bărbat, îți e bine să ai un copil. Îți duce numele mai departe, dai dovadă că îi poți face, etc. Dar asta nu înseamnă că îi poți și crește. Că e moral sau imoral, nu e dreptul vostru să judecați. Că e păcat sau nu, nu e păcatul vostru. Că e bine sau rău, nu e nici binele, nici răul vostru. Și femeile sunt oameni, iar oamenii, contrar a tot ceea ce credeți voi în credința aia a voastră stalinistă, ne-am născut pentru a ne căuta fericirea, nu pentru a fi nefericiți pentru a-i mulțumii pe alții. Nimeni nu e stăpân pe viața nimănui: soț. soție, mamă, tată, frate, soră. NU, Nu aveți drept pe viața celuilalt, chiar dacă aveți voi impresia că lui îi e bine, poate că nu îi e. Ce e moral pentru tine, nu e obligatoriu să fie și pentru mine. Așa că dragii mei Dumnezei, nu, nu aveți dreptul de decizie. Nu sunteți zei peste viețile oamenilor și nici peste deciziile lor. PUNCT.

Recenzie de Gabriela Verban – Din același ciclu al promovării autorilor.

“O carte a domnului Ștefan Popa, pe care fiecare dintre noi ar trebui să o citească și cu siguranță, fiecare ar găsi in ea ceva care să-i miște sufletul și să-i fie de folos.

Este o carte-eseu de filozofie creștină adevărată,adică nu este scrisă așa,doar din imaginație, este o carte extrem de bine documentată, scrisă de un autor care se vede că are o cultură vastă și bine fundamentată pe Literatura Patristică, adică a Sf.Părinți. Dar nu numai…

Pentru că autorul începe cartea cu o incursiune în toată filozofia de până acum, începând cu Platon si ceilalti filozofi ai antichității, filtrându-i cumva, intr-un stil elegant și adunându-i, alteori anulându-i chiar – cu argumente clare si precise – prin și în filozofia creștina ortodoxă,

am spune noi,filozofia creștină răsăriteană.

Redau un mic fragment spre ilustrarea celor afirmate mai inainte:

‘’1.1. Sensul cunoaşterii spirituale şi revelaţia divină

În timp ce la Platon trecerea de la Dumnezeu la lume se făcea continuu şi progresiv, printr-un spor al nefiinţei (el nu acordă spiritualitate pură decât lui Dumnezeu), descrescând de la îngeri la oameni, la lucrurile materiale, până la pura nonexistenţă a materiei, la Toma d’Aquino – ca şi la Aristotel ­ există discontinuitate ontologică între regiunile fiinţei. Fiece fiinţă e o alcătuire de forme şi de materie proprie. Şi ierarhia fiinţelor nu o dă numai amestecul de materie şi forme, ci ierarhia pluralistă a formelor substanţiale. Aceasta evidenţiază o înţelegere organic deosebită a structurii existenţei^[1].

Astfel, în timp ce la Platon trecerea de la posibilitate la act, de la idee la lucru existent constituie nu o îmbogăţire, ci o sărăcire a fiinţei prin căderea ei în materie, în nefiinţă, la Toma d’Aquino – ca şi la Aristotel – trecerea spre act a purei posibilităţi constituie o sporire a fiinţei. De aceea, în filosofiile creştine întemeiate pe platonism, lumea creată va tinde spre o inconsistenţă funciară, care, în unele rătăciri origeniste va merge până la instituirea lipsei în Dumnezeu, iar în unele rătăciri postaugustiniene va merge până la răpirea oricărei semnificaţii a lucrării omeneşti spre mântuire: Soli Dei gloria^[2].

Pe când, dimpotrivă, filosofia creştină, derivată din împăcarea aristotelismului cu dogma, va căuta să salveze separaţia radicală a esenţei Creatorului de cea a creaturii şi unirea lor substanţială, hipostatică în actul dumnezeiesc al Întrupării Domnului Hristos.

Pe de o parte, speculaţiile filosofice moderne confundă viziunea de beatitudine, cea de har, a sfinţilor, cu cunoaşterea noastră firească de aici, pe când în realitate aceasta nu e, după vorba Apostolului Pavel, decât „cunoaştere din parte, ca prin oglindă, în ghicitură”, iar aceea va fi „faţă către faţă”^[3].

            Or, omul are o existenţă multidimensională, el raportându-se la realitate nu numai prin raţionalitate sau intenţionalitate, ci şi prin trăire interioară. Existenţa umană se umple de sens numai într-un sistem de referinţă supradimensionat, prin implicarea unui ,,altceva”. Spiritul omului devine cu adevărat liber atunci când el se deschide în faţa semenilor săi, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu. Exprimarea liber consimţită a ataşamentului faţă de valorile spirituale, dar şi cea a credinţei în Dumnezeu sunt un act important pentru fiinţa umană, cu implicaţii majore în procesul cunoaşterii universului şi a lumii în general.

            Abordarea libertăţii omului ca fiinţă socială se află permanent în stare de interdependenţă faţă de semeni. A crede că libertatea este accesibilă omului la modul ideal este o utopie. Nu facem ceea ce vrem decât în măsura în care sănătatea, vârsta, pregătirea, condiţia socială, meridianul geografic, mediul înconjurător ne permit acestea.’’

[1] I Corinteni, 13, 12.

În cartea ‘’Hristos in mine’’ autorul Stefan Popa abordează un stil cald, fluid, care deși incepe cu o documentație mai obiectiv-filozofică oarecum rece și impersonală, continuă cu din ce în ce mai multă caldură a argumentației, si aduce în prim-plan teme inerent umane si creștine,ajungând la IUBIRE și mișcând astfel sufletul cititorului.

Dar pentru a ajunge la iubire și la iubirea divină,autorul argumentează cu pregnanță, adevărul Întrupării Lui Hristos în istorie.De fapt,acesta este punctul de pornire…

Astfel se face că, deși este oarecum un eseu filozofic, cartea este foarte frumoasă și caldă, emoționantă și,nu în ultimul rând, foarte bine scrisă.

Redau integral ultimul sub-capitol al cărții, pentru frumusețea lui deosebită:

            ” 4.3. Imnul iubirii

            Dragostea de adevăr şi frumuseţe este cea care schimbă, transformă şi

transfigurează totul. Dragostea de adevăr este cea mai puternică, căci pentru a ajunge la adevăr, omul este în stare să devoreze biblioteci imense, să dărâme munţii, să sece marea, numai să pună degetul pe o fărâmă de adevăr.

            Dacă nu este iubire nu este nici viaţă, deoarece dragostea dă viaţă la toate şi pentru toate. Fără ea n-ar plânge pruncul în leagăn, n-ar zâmbi atât de frumos floarea, n-am auzi ecoul prelung al aştrilor, n-am vedea şi n-am auzi armonia simfonică a universului, în toată splendoarea şi măreţie a lui. Dacă nu este iubire nu este prietenie adevărată. Prietenia presupune sinceritate, înţelegere, voinţă, ataşament, devoţiune, dar mai ales sacrificiu. Cine dintre noi este în stare să-şi dea totul, să vândă ce are mai scump pentru a salva cinstea, demnitatea şi onoarea prietenului său? Cine? Prietenia adevărată ca şi fericirea este un fel de fata morgana, aproape că nu există. Pentru că toate prieteniile sunt învăluite în misterul interesului.

            Dacă nu există iubire, copilul nu se naşte, copacul nu creşte, izvorul nu curge, soarele nu luminează, steaua nu străluceşte etc. Iată de ce dragostea noastră a oamenilor pentru Dumnezeu trebuie să fie însutită şi chiar înmiită, pentru că altfel, copilul nu plânge, floarea nu zâmbeşte, izvorul nu curge… pentru că altfel nu este viaţă.

            Cel mai elocvent şi impresionant imn închinat dragostei rămâne cel scris de Apostolul Pavel în prima scrisoare către corinteni. „Toate limbile omeneşti şi îngereşti de le-aş vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare ori chimbal gălăgios. Şi dar prorocesc dacă aş avea şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea credinţă atât de multă să mut munţii din loc, – dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Şi toată averea mea de-aş face-o milostenii şi trupul mi l-aş da să fie ars, – dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pismă; nu se laudă; nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le făgăduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată. Ci acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar mai mare între ele este dragostea”.

                     Autor recenzie: Gabriela Verban

[1] Vezi, Vulcănescu, Mircea, Posibilităţile filosofiei creştine, Editura Anastasia, 1996, p.89.

[2] „Numai lui Dumnezeu îi aparţine slava” (lat.), afirmaţie care aparţine reformatorului Calvin.

Martie, se spune, e luna femeii. 1 Martie, de fapt, era pentru cei care ținuseră post și erau pioși. Era, de fapt, sărbătoarea bărbatului, pentru că, pe vremea aceea, femeia nu era nicidecum vreun model pentru societate. În Chișinău, pe ici, pe colo, încă se mai păstrează tradiția și femeile le oferă bărbaților șnurul roșu cu alb.

Dar, dar, luna martie nu e numai luna femeii și a mărțișorului. E drept că 8 Martie e ziua internațională a mamei, știți voi “De ziua ta mămico…” și totuși nu e doar atât. E și luna vrăjitoarelor. Nu știu de unde a venit asta. I-o fi zis unul nevesti “vrăjitoareo, nu meriți nimic!” și de aici femeile s-au urcat pe mătură și au început să arunce cu vrăji, blesteme și alte cele. Dar gluma s-a transformat în lucru serios și vrăjitoarele, blestemele și toate relele au început să se întâmple în Martie. Se leagă, se dezleagă, se poartă pe dos, se poartă roșu cu alb. Și chiar dacă gluma mea e serioasă, ei bine, poate că n-ar fi rău să vă feriți.

Acum, chiar dacă am aflat că mărțișorul nu e pentru ea, totuși vă fac o recomandare, pentru că 8 Martie e ziua femeii și a mamei. Așa că puteți cumpăra de aici cadoul perfect. 

Și acesta e doar unul dintre produsele fermecătoare de la www.cel.ro

Cum spuneam, după momentul publicitar, mi-am luat mătura și vă spun ceva destul de important. Acum nu mai glumesc. Încercați să vă amintiți ce visați în noaptea asta, pentru că s-ar putea să fie îndrumări importante pentru voi. Pentru fiecare în parte. E vorba de partea astrală și numerologică. Nu, nu vi se întâmplă asta din patru în patru ani pe 29 spre 1, vi se întâmplă doar în anumiți ani. Nu stau să dau detalii pentru că oricum știți că sunt nebună, dar vorbesc serios. În nebunia mea s-ar putea să am și dreptate. Nu încerc să vă conving că nu am de ce, cine vrea să asculte o face, cine nu, nu. Visele din noaptea asta dezvăluie niște lucruri, fiți pe fază.

Și acum să mă întorc la mătură. Pentru farmece și vrăji, pentru dragoste și bani, nu evitați să mă contactați. Nu vă iau bani, doar sufletele – care aveți :))