Nu om avea noi autostrăzi, dar nici nebunie care să depășească cotele Dunării.

Că tot vorbeam de diferența dintre noi și ei. Noi România și ei oricare. Doar că acum vorbesc strict de America, nu că în Germania nu aș fi văzut ceva asemănător.

Repet, m-am săturat de vestita expresie: “Numai în România”. Frații mei, măcar pe noi – pe unii dintre noi – Ceaușescu ne-a lecuit de cozi. Cu ceva timp în urmă am fost la Veneția unde toată lumea stătea la cozi kilometrice să vadă catedrala din Piața San Marco. Nu de alta, zic localnicii, dar nu știi când se scufundă. Corect. Nu știi când, dar măcar așa faci și tu niște scufundări sperând să nu te mai lovești de alții. Românii, unii mai răbdători, stăteau la coadă, dar prea puțini. Până și eu am fost unul dintre aceia care au zis “data viitoare că nu mi-am mâncat copilăria la coadă la lapte să stau acum să văd niște pereți pictați”.

Aveți impresia că atunci când vin tiruri cu ajutoare în România se înghesuie lumea ca la pomul lăudat. Adevărul e că mai mult de câteva zeci de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i înțeleg, abia le ajunge de azi pe mâine, nu prea. Ei n-au avut noroc de pensii speciale, Ghinion, măi Werner. Dar credeți sau nu, Americanii ne dau clasă la capitolul ăsta.

Poza de mai sus este surprinsă la unul dintre mall-urile lor (SUA). Evident, deschiderea venind și cu reduceri considerabile. Ăia se bat ca nebunii pe orice rahat cât vine vorba de reduceri. Nu știu prin câte magazine românești când se anunță reduceri se dă și buzna. Eu nu prea am văzut, cel puțin nu în Pitești. Eh, s-au mai dus douăzeci, treizeci de oameni, dar nu toți au și cumpărat. Nouă ne mai place să căscăm și gura, fie vorba între noi.

Nu, România e încă la un stadiu decent. Și, cum spunea cineva – iertat să-mi fie dar am uitat cine – “Îmi e și frică cu adevărat să avem autostrăzi că vom muri pe capete, noi nu știm să fim civilizați în trafic și îi dăm talpă”. Iar aici pot fi de acord gândindu-mă la vestitul pod bucureștean început de Băsescu și terminat de Oprescu. Vreo săptămână, bietul pod, a fost obiect de pelerinaj, nicidecum mijloc de circulație. Sigur, până au înțeles oamenii că pot să-l folosească și nu e țeapă.

Înainte de-a tot spune că doar la noi se întâmplă, zic eu, hai să fim ușurel informați cu ce se mai întâmplă și pe la alții. Cu părere de rău vă spun că nici în țara lui Merkel nu curge lapte și miere, decât dacă asta vă doriți voi să vedeți.

Da, normal, la noi corupția e mai mare și ne-o dăm la gioale unii altora. Că dacă vine unul cu o lege bună, de invide, neputință, o respingem dă-o dracu’ sau ieșim în stradă pentru că suntem niște găini fără creier (scuze pleonasmul).

Cât despre servicii… eh, da, din astea, la nivel de sub țărișoara noastră am văzut și în Italia, și în Belgia, Veneția, Viena și nu mai enumăr. Categoric, cele mai bune le-am văzut la Chișinău, Israel și Turcia. Da, în astea trei locații ești deja în civilizație. Dar mai lăsați-mă cu o țară ca afară că nu sunt nici ăia mai breji. În Roma la cinci stele se purtau de parcă n-ar fi avut niciuna, să nu vă mai povestesc de jegul ce trona în camere. Și zău că nu au avut de gând să-l deranjeze, așa că m-am mutat eu la patru stele curate. Și multe, și multe. Voi ori n-ați ieșit decât până la bulgari în viața voastră, ori, pur și simplu, sunteți ai dracu’ pentru că puteți.

Aici nu vorbim neapărat de sosirea cu pași rapizi a lunii martie. Dar mâine e Dragobetele. Adică o sărbătoare pur românească, care-l “obligă” pe domn să-i dea măcar o floare alesei lui. Dacă vrea, dacă nu îi poate da o țeapă și să iasă la bere cu băieții, motivând, evident, că i s-a descărcat bateria telefonului și nu și-a dat seama cât e ceasul. Nu de alta, dar eu aș face-o. Nu înțeleg de ce femeile vor mereu cadouri.

La drept vorbind și mărțișorul a fost inventat pentru bărbat, iar la Chișinău femeia încă îi oferă un mărțișor bărbatului. Dar acum un simplu simbol nu ne mai mulțumește, vrem mai mult. Așa cum dragostea e o reacție chimică, fie că vă place sau nu, la fel e și dependența față de celălalt, sigur, asta nu e chimică, e psihică și distructivă.

Dar cum nu ne-am adunat să vă spun eu povești de dragoste, de parcă aș fi în stare, trebuie să știți că femeile din ziua de azi vor mărțișoare costisitoare. Nu știu dacă ale voastre își doresc telefoane sau alte lucruri, dar eu aș vrea căștile astea care nici măcar nu sunt costisitoare. Sigur, de acolo de unde am luat eu căștile voi le puteți lua doamnelor voastre alte lucruri, chiar în rate. Așadar, dacă nu aveți idei de cadouri sigur găsiți aici.

Și ca să nu par chiar fără inimă – da, știu, nu-mi iese. Tot mă întreb de ce femeile nu se mai mulțumesc cu un simplu simbol. Nu, nu vreau răspuns, era retorică. Eu măcar îmi cumpăr singură ceea ce-mi doresc. Dar, fie, măcar o dată pe an merită fiecare ceva deosebit.

Da, știu, cultul personalității nu-mi permite să pun o poză cu orașul, dar aceasta este făcută în Chișinău.

Serios nu știu alții cum sunt, dar eu îmi amintesc doar lucruri minunate din Chișinău. Prima oară am fost pentru a lansa “Indicii anatomice”, alături de Stela Popa și editura de tristă amintire. Dar cum amintirile triste nu sunt pe lista de proiorități…

Ei da, Chișinăul arată cum arăta Bucureștiul cu douăzeci de ani în urmă – pe alocuri nu s-a schimbat nici acum prea mult. Dar îmi amintesc cramele sau cârciumile și chiar hotelurile. Pe afară nu dădeai doi bani, dar interioarele… ohooo, chiar și regii și-ar dori să stea acolo. Mâncare mai bună decât acolo doar în Israel am mai găsit și totuși nu atât de bună. Tot ce am zis în viața asta că eu nu mai mănânc acolo am făcut-o, dar avea alt gust. Orice. Imaginați-vă orice fel de mâncare. Gustați în oricare țară, apoi mergeți la Chișninău și o să vedeți diferența.

Ce m-a frapat cel mai mult au fost femeile. Nu vedeai pe stradă femeie nearanjată, neparfumată, nepusă la patru ace, chiar dacă se ducea până la colț să ducă gunoiul. Atunci m-a lovit un adevăr trist și dureros, nu ei ne prostesc pe noi, e tocmai invers. Le-am băgat în cap treaba asta cu emanciparea, cu UE, cu draci bălțați și România țara cea unde curge lapte și miere, iar ei și-au pierdut încet-încet din personalitatea absolut fabuloasă pe care o au.

Au început să devină ca noi: reci, aspri, plini de ifose și idei tâmpite. Acolo se face cultură. Acolo se pune preț pe cultură. Dar noi i-am învățat la Mall-uri și alte rahaturi moderne. În locul președintelui lor n-aș fi în veci de acord cu unirea cu țara asta. Prea multe personalități frumoase din toate punctele de vedere se pierd în țara asta. Se tâmpesc. Eu mi-aș dori să revăd același Chișinău pe care l-am văzut prima oară în urmă cu opt ani, dar, din păcate, nu mai e. Acum e mai mult un București unde se pune preț pe becalisme, cultura începe să moară și la ei. Nu știu cum facem noi, dar îi ucidem pe toți încet și sigur.

Păcat, eu din acel vechi Chișinău îmi aduc aminte numai de lucruri frumoase, lăsând deoparte gropile și clădirile comuniste, chiar și alea își aveau farmecul lor. Acum.. e acum.