DC News ne propane o campanie pe care o susțin cu tărie.

Șofez de ceva vreme, să tot fie vreo unsprezece ani. Nu am avut niciodată un accident cu un alt participant în trafic și sper să nici nu am vreodată. E drept, s-a mai întâmplat să mă cert cu ziduri sau diverși boscheți, dar niciodată ceva foarte grav. Doar zgârieturi. Nu că ai avea cum să le ocolești, mai ales atunci când ești pe o stradă îngustă unde mai ai și prioritate, dar nimeni nu ți-o oferă, așa că ești nevoit să te înghesui într-un perete că asta-i viața. Nu sunt nici cel mai bun șofer, dar nici cel mai prost. Pot spune că știu unele lucruri pe care, poate, șoferii obișnuiți nu le cunosc, dar asta nu mă ajută dacă un nebun îmi taie calea sau iese pe linie continuă, ori vine cu viteza vântului. 

Nu zic că aș fi antiviteză, dar nu în orașe. Și așa e destul de aglomerat. Cu aglomerația nu ne putem certa. E ca și cum te-ai certa cu Președintele că plouă sau ninge. Nu ai cum. Nu are sens. Dar am putea învăța să nu mai încălcăm regulile și să fim puțin mai civilizați că nu ne costă nimic.

Da, și pe mine mă enervează ăia care dorm la volan sau încurcă traficul. Dar în atâția ani de șofat am înțeles că oricum nu contează, timpul de-a ajunge la destinație e tot ăla. Dacă noi n-am mai încălca regulile și dacă i-am lăsa și pe ceilalți să se deplaseze în mod civilizat, aglomerat ori ba, s-ar merge mai bine. Așa că nu ne costă nimic să blocăm șmecherii din trafic. 

Începe bătălia cuvintelor mute. De ce mute? Pentru că, presupun eu, la fel ca în vară, fiecare va înjura pe la spate ca nu cumva să dea dovadă de proastă creștere sau de faptul că nu s-ar ocupa fix de propria campania. Nu, nimeni nu vrea denigrare, declarativ vorbind. Oricum, cei care nu vor da de pământ public cu adversarul, o va face ori între niște ochi, ori în gând, că na, doar nu trăim în naivitate totală să credem povestea cu “vrem o campanie corectă, fără atacuri la persoană”. De ce? Adică, personal, chiar aș vrea niște atacuri la persoană. Așa sunt eu, vreau adrenalină. 

Am decis, totuși, să vedem cam din cine avem de ales. Da, clar că eu știu pe cine vreau să trimit acolo, dar nu o să spun. Știe cine trebuie și e suficient. Așadar și prin urmare:

Avem independentul care poate fi chiar o soluție onorabilă în orașul ăsta.

Avem omul inteligent cu simțul umorului, care, de ce nu, poate fi o a doua soluție sau o primă soluție, la fel de onorabilă.

Un om cu experiență și un bun diplomat. Mai mult nu știu să mă pronunț. 

Omul care chiar merită o șansă după 26 de ani de muncă.

Hmmm, aici e ușor complicat pentru că, de obicei, pare cu toate acasă, dar apoi îi trece. Cu toate astea cei din urma lui nu sunt chiar de aruncat.

Desigur, din punctul meu de vedere, propriu și personal, trebuia să avem și gluma proasă a partidului în cauză. Dar e doar opinia mea.

Și, firește, dezamăgirea totală, pentru mine. Omul “ascuns” de PSD în ALDE. Omul care în ciuda dosarelor va lua o mulțime de voturi. De ce? Pentru că românilor le cam plac ăștia de încalcă legea.

Ar mai fi USR-ul care are ceva reprezentanți interesanți și PRU, doar că aici încă nu mi-am dat seama cine candidează. Mna. Nu le știu nici eu pe toate. I-am arătat pe cei mai importanți, ordinea e fără importanță, după cum au fost salvate pozele. Acum, vreți ori ba, trebuie să alegeți dacă știți cu cine. Eu n-am de gând să fac campanie pe blog. Dar un lucru îl pot spune, e totuși important să mergeți la vot. Sau nu mai urlați după schimbare. Ascultați-i și alegeți. Că o fi bine, că o fi rău, zilnic luăm decizii bune sau proaste. Măcar să fie ale voastre și nu ale altora. Părerea mea!

Da, pe lumea asta sunt personalități mici și personalități mari. Oameni care știu să lucreze cu oamenii și oameni care habar nu au ce să facă cu ceilalți oameni. Șefi deschiși la minte și șefi mai încuiați decât încuiații lui Harry Potter.

Pot spune doar că în ultimii trei ani un noroc l-am avut constant. Norocul Șefilor și scriu cu literă mare pentru că așa merită. Norocul meu în privința asta nu s-a schimbat nici acum. Că a fost la privat sau la stat, am întâlnit și continui să întâlnesc oameni deschiși, care înțeleg importanța comunicării, importanța unei bune camapanii, importanța de-a-i ajuta și pe alții, dar, ceea ce mă impresionează cel mai mult e importanța de-a da oricărui suflet speranță la viață și aici mă refer la animalele fără stăpân pe care mulți dintre noi nu dăm doi bani.

Sigur, am avut și genul de șef care umbla cu păducelul după el urlând în stânga și în dreapta, chiar dacă nimeni nu spunea nimic, ca mai apoi să spună că din cauza mea sau a altora moare de inimă. Din fericire nu a fost decât unul, tot din fericire am scăpat de el când m-am deșteptat eu că el, bietul, neacceptîndu-se nici pe sine, tot cu păducelul în buzunar umblă, problema e acum pe cine mai dă vină că l-au părăsit toți angajații. Eh… dar merită și experiențele astea, pentru că dacă nu ai da peste un om ca ăsta, nu ai ști să-i apreciezi pe ceilalți.

Da, încă o dată, din fericire, la Șefi norocul mi-a rămas constant. Cel puțin în ultimul an am întâlnit oameni atât de buni în ceea ce fac, chiar dacă stresați, înconjurați de probleme, poate nervoși uneori, nu s-au lăsat conduși de furie. Acum mă uit și îmi spun zilnic, nu aș vrea să fiu în pielea anumitor Șefi, chiar nu aș vrea. Multă răspundere, mulți oameni în subordine, numai să ai răbdarea să-i asculți pe toți și să fii deschis la ideile lor mie mi se pare o muncă titanică, ca să nu mai vorbim de problemele care apar pe teren și alte lucruri. Azi a fost ziua aia în care am mai descoperit un alt om deschis, chiar dacă asaltat de probleme, un om de la care ai ce învăța în primul rând, pentru că asta ar trebui să facă orice Șef să îți ofere șansa de-a învăța de la el, altfel nu ar fi un lider, ar fi doar un om dintr-o mulțime. Așa că în fiecare zi există ceva bun în viețile noastre. Descoperiri care par neimportante, pentru că nu știm să mai vedem oamenii, dar, care, de fapt, sunt colosale. Ehe… știu că nu veți înțelege niciodată sau nu veți ști să vă bucurați de oamenii prețioși din viața voastră. Cei care vă dau o lecție atunci când trebuie dată.

P.S: De câte ori intru în Pitești îmi vine ori să mă întorc înapoi, ori să ies pe partea cealaltă. E o nedumerire a mea față de mine. Ce o fi cu orașul ăsta, au dat cu prafuri?