Adică fericire în sus, fericire în jos!

Da, a venit și această perioadă a anului, adică intrăm în altul. Îmbătrânim, ne tâmpim, sperăm că vine un an mai bun, dar doar sperăm. Nu zic că speranța nu ar fi bună, dar e nerealistă. Ce să zic, una peste altul 2016 nu a fost chiar un dezastru. Bine, nu a fost nici vreo minune, dar, totuși, am și pentru ce să fiu recunoscătoare. Da, mă refer la anumiți oameni care au intrat în viața mea. Dacă or rămâne sau nu, nu am de unde să știu, dar mi-a făcut plăcere să-i primesc. Le sunt recunoscătoare și celor care au plecat, era cazul. În rest lucrurile probabil că au depins de mine. Unele am știut să le gestionez, altele nu. Probabil că la fel va fi și în viitor. Oricum cert e că energiile se schimbă. Bune, rele, nu contează. Mai trece un an și ajungem apoi să ne dorim un 2018 mai bun. Să fie cum o fi 2017, dar măcar liniștiți să fim. 

An nou cum vi-l doriți!

Mă rog, cred că traducerea ar fi “moștenirea vikingilor” sau pe acolo.

De obicei mă uit la chestii din astea cu vikingi și, într-o zi, chiar am hotărât că o fi bine, dar nu a fost. Ei bine, această Orlaith care crește într-o mânăstire și are un tatuaj pe spate este, de fapt, de viță nobilă, ascunsă printre călugări ca atunci când i-o veni vremea să unească două regate. Chestia asta include și un manuscris despre care doar se amintește din cinci în cinci minute dar nu îl vede nimeni și de la un punct și scenaristul și regizorul îl uită complet, dă-l în mă-sa, la ce ne trebuie? Ei bine, vikingii atacă mânăstirea în căutarea fetei și a manuscrisului așa că asta trebuie să fugă. Culmea, când niște neni vor să o violeze tocmai unul dintre fii vikingului șef o salvează, Sven, dar și cel mai prost. După ce din greșeală își omoară fratele decide să meargă cu femeia să o ajute să-și împlinească destinul. Noroc cu ea că el ar fi murit de multe ori în filmul ăsta. Firește că cei doi se îndrăgostesc, el se botează creștin pentru ea dar tac-su îl omoară. Ea îl îngroapă și așa se termină filmul. O pierdere de timp fără cusur. 

Fata din tren

Logic că am citit cartea într-o noapte. Genială. Așa că am fost curioasă să văd și filmul. Bunicel. Dar, desigur, după ce citești cartea nu ți se mai pare la fel. Plus că e greu să bagi într-un film trăirile celor trei femei. Ce simt, cum simt, de ce simt. Dar da, dacă vreți să vedeți un film bun, după o carte genială – fără a vă povesti prea multe că aș strica tot farmecul – recomand Fata din Tren. În linii mari este vorba despre trei femei, fiecare cu trăirile, durerile și bucuriile lor. Însă viețile lor sunt legate și se leagă și mai mult după ce se petrece crima. Restul vă las pe voi să aflați. Minunat, minunat! Ce e bun se lasă la final 😉

… valoarea umană nu mai reprezintă nimic.

Din păcate noi trăim într-o astfel de țară. Țara în care judecăm, ne bucurăm de răul altuia, ne hrănim cu circ ieftin și adunăm ură și prostie. Asta este ceea ce am vrut noi să fie, pentru că fiecare în parte a contribuit la starea asta de încordare.

Diferența dintre noi și restul.

Zilele trecute mi-au venit niște prieteni care stau în Anglia. Calmi, radioși, veseli, cu durere doar că, momentan, nu își pot lua copilul cu ei. Dozer, ca să-i spun și eu ca englezii, mi-a spus că acolo e mereu calm. Nu are motive să se enerveze chiar dacă muncește mult. Oamenii nu sunt ca aici. Nu există mâncătoria asta. Când a venit în țară s-a zburlit la o puștoaică care încerca să facă reclamă la țigări, ulterior și-a cerut scuze. Așa cum a spus și el “ăștia parcă dau cu ceva prafuri în aer”.

Aș completa spunând că noi ne dăm cu praf în ochi unul altuia, pentru că nu facem altceva decât să bârfim și să ne uităm la ce face celălalt. Nu ne mai apărăm ograda noastră fiind prea preocupați să o distrugem pe a celuilalt. Prostia și răutatea asta ne face pe toți să devenim fiare, am uitat complet de umanitate. Păcat, am pornit de la o istorie destul de zbuciumată și acum, în 2016, deja suntem cel mai dezbinat popor. Cred că ne-a dispărut total compasiunea, modestia și bunul simț. Poate că România nu mai e a noastră, e a lor.