Caricatură realizată de: https://caricaturasunt.eu/portfolio/caricatura-de-grup-4/

Ați putea spune că nu eu la cât de rar scriu. Mna, scriu și eu în felul meu făcând corecturi, bătându-mă cu niște monștri norvegieni sau ce mama lor sunt, încercând să-mi dau seama de unde vine o frază și unde ar trebui să stea… din astea. Sunt cuvântări latente.

Dar asta nu înseamnă că nu îmi funcționează televizorul, că nu citesc presa scrisă, că nu văd tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, chiar dacă în majoritatea timpului sunt prea obosită pentru a mai putea glăsui.

Două luni și jumătate și cuvântările mele – în liniște (adică acel moment când vorbesc doar în gând) sau cu glas tare s-au redus. Așa e când ai treabă, reduci din lucrurile care ți-ar putea distrage atenția. Dar, cum necum, tot le păstrezi acolo. Îți trec pe la urechi și nu ai cum să le uiți în cinci minute – așa cum obișnuiesc cu multe altele.

În timpul ăsta – recunosc, de multe ori cu televizorul dat pe știri, că na, de aia e televizor în birou, chiar dacă unii ar vrea să se uite la meciuri, nu se poate – am văzut atâta nebunie legată de OUG-ul lui Tudorică. Am văzut fiere aruncată din gura lui Macovei și înfierare, instigare și ură la adresa țării, provăduită de domnul sas. Nu știu care zicea, dar ce importanță mai are” La 160 de ani de când Cuza, un român, ne-a unit, un sas ne dezbină” și tare bine mi s-a părut că a glăsuit.

N-aș fi vrut s-o dau în politică. E totuși un blog personal în care m-aș putea văita de “șale, maică”, dar mi-a rămas așa, ca un cui în inimă. Nu sunt convinsă de cât timp am cuiul ăsta: două sau trei săptămâni, pentru că nu mai am nici noțiunea timpului. Pentru mine cam toate zilele se derulează la fel, dar destul de diferit încât să nu mă plafonez.

În puținul timp avut la dispoziție am citit și ce presupune OUG-ul și mă miră faptul că oamenii, ăia simpli, normali la cap, care n-au treabă cu politica, nu empatizează deloc cu alți oameni simpli – cum ar fi doamna (îmi cer scuze că i-am uitat numele și n-am chef să dau pe google) pe care procurorii au umilit-o. Femeie cu cancer, târâtă prin pușcărie și procese șase ani, dacă nu mă înșel. Femeie a cărei viață au distrus-o prin abuzuri CLARE, fără a avea dubii. Și totuși… Oh, și totuși. Priveam într-o seară consternată la o doamnă liberală cu nume ciudat cum spunea că nu sunt dovezi în sensul ăsta. Și câți oameni, mă gândeam, se uită în gura ei și, ușor influențabili, nu reușesc să țină cu adevărul chiar dacă-l văd.

Din punctul meu de vedere, țara asta, într-un fel sau altul, și-a creat poliție politică din cetățenii simpli. E ciudat să-i vezi cum sunt de partea celor care au nenorocit vieți la propriu. Dacă înainte de 89′ ne miram că au existat torționari, acum nu ne mai mirăm. Pentru că torționarul modern e zeu.

În loc să fim uniți ca nație, ne dezbină securitatea, torționarii și poliția politică. E ciudat. Nu înțeleg cum orice om cu un minim bun simț să se bucure la așa ceva. Dar na, poate de aia sunt eu “În lumea celor care nu cuvântă”, decât rar. Pentru că simt o silă față de omenire. Interesant cum nu ne pasă nici nouă de noi.

Un om te poate impresiona în multe feluri, dar un copil te poate cuceri de-a dreptul.

Despre Alexia am vorbit pe larg în Financiarpress.ro, adică dați click și aflați ce s-a întâmplat la Vocea României. 

Desigur, într-o publicație nu ai niciodată suficient spațiu pentru a spune tot. Trebuie sintetizat și oferit ceea ce e mai important sau, desigur, ceea ce vedem noi a fi mai important.

V-am spus că Alexia m-a impresionat încă de când am văzut-o. Era emoționată și nu îi venea să creadă că cineva dorește să îi ia un interviu. M-a mirat lucrul acesta pentru că ea este mica noastră vedetă, ziariștii, totuși, într-o lume normală, ar fi trebuit să facă coadă la ușa ei. Un copil talentat, culmea, din județul tău, nu-l ignori. Dacă am fi fost în America presa ar fi scris o lună despre succesul ei. Dar, na, nu suntem.

Un lucru mi-a rămas în cap, un lucru pe care eu, personal, l-am simțit abia după liceu. Și îmi dau seama ce responsabilitate e pe umerii acestor copii și totuși cât de greu o simt.

Din vorbă în vorbă, Alexia îmi spune că și-ar fi dorit să mai fie la grădiniță.

Eu: De ce?

Alexia: Pentru că atunci nu aveam responsabilități.

Eu: Dar ce fel de responsabilități ai tu?

Alexia: Sigur că nu mă gândesc că n-am bani să plătesc banca, dar am responsabilitățile specifice vârstei mele și nu mai am atât de mult timp să mă joc. (După cum vedeți discuțiile din casă despre lipsuri le strânge inconștient în sufletul și minte ei. Cu toate astea părinții nu se plâng nicio clipă și o susțin indiferent de greutăți).

M-a impresionat și m-a speriat în același timp. Eu, la unsprezece ani, nici nu știam cuvântul, dar să îl mai și înțeleg. Atâta maturitate, bun simț, creștere frumoasă, rar mi-a fost dat să văd la o puștoaică de unsprezece ani. Bravo, Alexia! Dar, totuși, nu uita să te joci, să râzi și să fii fericită, viața nu e numai muncă și responsabilitate. Ai nevoie de timp și pentru bucuriile tale, altfel nu vei ști pe unde au trecut toții anii frumoși ai copilăriei.

DC News ne propane o campanie pe care o susțin cu tărie.

Șofez de ceva vreme, să tot fie vreo unsprezece ani. Nu am avut niciodată un accident cu un alt participant în trafic și sper să nici nu am vreodată. E drept, s-a mai întâmplat să mă cert cu ziduri sau diverși boscheți, dar niciodată ceva foarte grav. Doar zgârieturi. Nu că ai avea cum să le ocolești, mai ales atunci când ești pe o stradă îngustă unde mai ai și prioritate, dar nimeni nu ți-o oferă, așa că ești nevoit să te înghesui într-un perete că asta-i viața. Nu sunt nici cel mai bun șofer, dar nici cel mai prost. Pot spune că știu unele lucruri pe care, poate, șoferii obișnuiți nu le cunosc, dar asta nu mă ajută dacă un nebun îmi taie calea sau iese pe linie continuă, ori vine cu viteza vântului. 

Nu zic că aș fi antiviteză, dar nu în orașe. Și așa e destul de aglomerat. Cu aglomerația nu ne putem certa. E ca și cum te-ai certa cu Președintele că plouă sau ninge. Nu ai cum. Nu are sens. Dar am putea învăța să nu mai încălcăm regulile și să fim puțin mai civilizați că nu ne costă nimic.

Da, și pe mine mă enervează ăia care dorm la volan sau încurcă traficul. Dar în atâția ani de șofat am înțeles că oricum nu contează, timpul de-a ajunge la destinație e tot ăla. Dacă noi n-am mai încălca regulile și dacă i-am lăsa și pe ceilalți să se deplaseze în mod civilizat, aglomerat ori ba, s-ar merge mai bine. Așa că nu ne costă nimic să blocăm șmecherii din trafic. 

… valoarea umană nu mai reprezintă nimic.

Din păcate noi trăim într-o astfel de țară. Țara în care judecăm, ne bucurăm de răul altuia, ne hrănim cu circ ieftin și adunăm ură și prostie. Asta este ceea ce am vrut noi să fie, pentru că fiecare în parte a contribuit la starea asta de încordare.

Diferența dintre noi și restul.

Zilele trecute mi-au venit niște prieteni care stau în Anglia. Calmi, radioși, veseli, cu durere doar că, momentan, nu își pot lua copilul cu ei. Dozer, ca să-i spun și eu ca englezii, mi-a spus că acolo e mereu calm. Nu are motive să se enerveze chiar dacă muncește mult. Oamenii nu sunt ca aici. Nu există mâncătoria asta. Când a venit în țară s-a zburlit la o puștoaică care încerca să facă reclamă la țigări, ulterior și-a cerut scuze. Așa cum a spus și el “ăștia parcă dau cu ceva prafuri în aer”.

Aș completa spunând că noi ne dăm cu praf în ochi unul altuia, pentru că nu facem altceva decât să bârfim și să ne uităm la ce face celălalt. Nu ne mai apărăm ograda noastră fiind prea preocupați să o distrugem pe a celuilalt. Prostia și răutatea asta ne face pe toți să devenim fiare, am uitat complet de umanitate. Păcat, am pornit de la o istorie destul de zbuciumată și acum, în 2016, deja suntem cel mai dezbinat popor. Cred că ne-a dispărut total compasiunea, modestia și bunul simț. Poate că România nu mai e a noastră, e a lor.