Da, fericirea mea – a ta, de ce nu – e văzută prin ochii altora. Trebuie să fii așa și pe dincolo să fii fericit. Ba nu, trebuie să fii cum ești și vine ea și-ți bate la ușă.

Și da, SUNT FERICITĂ!

A apărut dintr-o altă lume- fix atunci când mi se rupea -la figurat – de oricine și orice, fix atunci când nu-mi mai păsa nici cât negru sub unghie de vreo creatură masculină. Doar bărbați -. Și cum apuneam: a apărut dintr-o altă lume, o altă viață. Cu educație, bun simț, fără presiuni, dar cu o mulțime de dovezi. Fără vorbe aruncate la întâmplare, doar dovezi. A venit așa de niciunde fiind matur, purtându-se ca atare și dând zi după zi dovada intențiilor sale. Sătulă de cuvinte ce nu își găsesc niciodată mersul spre concret și speranțe transpuse în vorbe nematerializate, iată că se poate. Mai întâi dovada, ce atâta vorbă degeaba când pot să arăt și apoi să spun? Maturitatea, faptele, non vulgaritatea, fără figuri de macho doar de dragul de-a ne arăta bărbăția, da, toate astea la pachet mi-au dat speranța că mai există bărbați.

Asumarea faptelor și vorbelor – chiar dacă eu nu am fost prea asumată, recunosc. Rar lucru și măreț.

Critici, oh, oricum veți găsi de criticat. Știu asta. Mă confrunt cu voi de atâta timp încât nici nu mai contează. Contează doar că sunt fericită. Chiar sunt. În sfârșit simt de la celălalt o siguranță, simt că nu vorbește doar ca să nu adoarmă. Și, da, uneori, bine, de multe ori am testat și nu am găsit defectul. Cuvântul a fost cuvânt, vorba a fost vorbă, fapta de asemenea. Fără niciun fel de constrângere, fără niciun fel de “temniță”, doar cu o puritate și un devotament pe care credeam că oamenii l-au pierdut. Voința aceea de-a mă ține acolo, de-a nu renunța, dar mai ales asumarea aia fermă, fără a mă presa pe mine să fac același lucru.

Vorba lui tata: “Ceasu’ rău, pisica neagră” :)) Dar oricum ar fi, oricât ar fi, fir’ar, eu chiar sunt fericită.

Cred că undeva, cumva, cu răbdare și puțină speranță – în fine, la mine nu exista – Universul, în cele din urmă îți dă ceea ce meriți. Și da, chiar sunt fericită. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, știu că majoritatea nu asta voiați să auziți. Dar ce să fac? Nu știu dacă vreodată în viața asta mi-am făcut publică fericirea, pentru că aș fi mințit, dar acum, de ce nu? Blamați, judecați, faceți ce vreți: EU SUNT FERICITĂ!

E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!