Nu știu dacă despre bal e vorba în postul ăsta. Nici măcar despre prima mea participare. E un fel de emoție, de nebunie și un fel de plăcere pe care nu o pot defini. Nu e vorba nici despre distracție neapărat, pentru că noi muncim – mă rog, până la un punct. Este mai mult vorba despre echipă. Pentru că orice s-ar întâmpla aici s-a creat o echipă, desigur, cu bune și rele, dar astea trec și faptul că atunci când cineva se ia dintre unul dintre noi e pe varianta mușchetarilor, vă dați seama ce poate ieși. Doar noi ne putem lua de noi. Iubesc echipa asta cu bune și rele și, de ce să nu recunosc, indiferent ce decid mai departe, nu am de gând să ies în totalitate din această comunitate.
Oricum, până una, alta, aștept cu nerăbdare balul acesta. Și sper că și invitații au acceași dorință de-a ne fi alături și de a se simți bine. Fiecare bal “Ancheta” este unul memorabil. Nimeni nu a plecat vreodată dezamăgit. Surprize, premii și un catalog care arată demențial. Anul acesta lângă noi s-au implicat și cei de la Sursata.ro. Ceea ce ne face mare plăcere. Nu contează cum ne numim, important este că suntem o echipă și asta se vede. Și cel mai important este că eu sunt îndrăgostită cu adevărat de acești oameni cu bune și rele. Indiferent cum ne-ar percepe ceilalți, indiferent de divergențele noastre de opinie – pentru că altfel nu ar fi democrație – noi suntem un tot, ceea ce ne dă putere și încredere. Vă ador colegii mei, nu, greșesc, vă ador prietenii mei. Aici am văzut adevărat prietenie. Cu divergențe sau fără, noi ne acceptăm așa cum suntem. Și mi-aș dori ca în lumea.. nu, să nu mergem atât de departe, ca în orașul ăsta să fie mai multe colective de acest fel.
În seara asta vom fi împreună alături de prieteni. Chiar dacă de multe ori suntem acizi, niciodată nu e personal, dar presa, în primul rând, trebuie să spună adevărul și pentru asta suntem noi. Și suntem fericiți că înțelegeți asta. Aceasta este seara prieteniei și a veseliei. Abia aștept să ne vedem, să ne strângem mâinile și să creem relații de parteneriat indiferent de unde sunteți. Aceasta va fi o seară magică, iar magia noastă este perfectă.
Nu că ar fi ceva de mirare. Trăim în România și dacă acest caz a făcut vâlvă cam o săptămână și numai cei de la SursaTa mai încearcă să-l țină în viață, restul parcă au rămas încremeniți în tăcere.
N-am văzut reacții la nivel național
Personal n-am văzut vreun domn de la Guvern prea revoltat, asta dacă o fi aflat. Televiziunile naționale au tratat cazul mai ușurel că e mai important ce face și desface Firea. Nu că ai noștrii ar fi fost mai de Doamne Ajută, dar măcar s-au mai prefăcut că le dau lacrimile. Firește, le-au șters și au uitat. La ce atâta supărare? Să se amărască? Să îmbătrânească? Să crape fierea în ei? A trecut, așa cum trece orice caz. Poate peste vreo alți opt ani vom mai găsi pe undeva niște sclavi și atunci, nostalgici, ne vom aminti că au mai fost unii la un moment dat, dar nu se face să mai reamintești că oricum ochiul uman trece peste informație, se duce acasă, își ia berea și a uitat până a pus capul pe pernă.
Stăpânii sclavilor primesc în continuare ajutor social
Articolul îl puteți citi aici, ce spun eu e doar o părere.
Bun, țiganiada pasta are în continuare dreptul la ajutor social pentru că legea e așa cum e legea, iar sentința nu e definitivă. Așa că, legal vorbind, chiar dacă sunt închiși și NOI, NOI TOȚI plătim să stea ei acolo pe mâncare și băutură, ei mai au și drepturi și libertăți. Pe lângă asta mai sunt scutiți și de munca în folosul comunității având niște adeverințe medicale suspecte. Minunat.
Și ce dacă Primarul și încă trei ștruleți din Primăria aia au primit amenzi pentru că le dădeau ajutoare sociale? Se mai întâmplă, nu e ca și cum Proca ar fi vreun sărac și nu și-ar permite o amărâtă de amendă.
Cine le face dreptate victimelor?
Cine poate. Poate că nimeni. E la fel de posibil ca burtoșii ăia care-i supuneau unor chinuri cumplite să scape. Nu sunt dovezi suficiente sau poate că sunt, dar nu le știm și noi. Sigur că procesul se va tărăgăna până la adânci bătrâneți, asta e țara, iar legea nu există decât undeva pe hârtie.
Ce au făcut oamenii ăștia să merite așa ceva?
Ce a făcut orice om pe lumea asta să fie pedepsit în halul ăsta?
Nu știu, dar dacă acest caz nu se rezolvă într-o manieră dreaptă, chiar ne merităm soarta. Chiar suntem toți sclavi pe plantație. Unde sunt politicienii ăia pe care i-am votat? Ce fac ei? Ce face legea? Ce face oricine?
Am fost acolo, am văzut, m-am îngrozit. Da, știu, restul nu au fost, așa că nu au cum să înțeleagă. De asta cred că nici nu putem pricepe că în jurul nostru se întâmplă atrocităci pe lângă care trecem cu nepăsare. Asta este ROMÂNIA!
Ospiciul IX
Camera în care au mutat-o era mai mare, mai luminoasă, avea două paturi și două birouri și o baie proprie cu un wc așa cum se cuvine și un duș micuț. Oricum, mult mai bine decât să meargă la dușurile comune. O anunțaseră de dimineață că un domn foarte bogat își internează fiica și ar dori să nu stea singură în cameră pentru că uneori stă nemișcată cu orele, iar lui îi e teamă să nu moară așa.
Gina nu a avut nimic împotrivă. Nu o speria moartea, iar dacă tipa cea nouă era tăcută și nemișcată cu atât mai bine. În plus îi dăruise și rezerva aceasta minunată, unde avea chiar și o noptieră, nu că i-ar fi folosit la ceva ținând cont că hainele și obiectele personale erau ținute într-un fel de dulap comun, iar fiecare obiect era etichetat pentru a ști cui aparține.
Sigur că dacă Gina ar fi fost o sinucigașă ar fi reușit să se spânzure cu furtunul de la duș, dar presupunea că Simion nu crezuse că avea să încerce așa ceva și chiar dacă ar fi făcut-o lui nu-i păsa.
La ora unsprezece și douăzeci de minute, după cum arăta ceasul din hol, un bătrân a pășit timid alături de o femeie frumoasă, brunetă, înaltă, cu privire pierdută, și de Andra. Asistenta i-a zâmbit și a salutat-o fluturându-și mâna. Apoi s-a apropiat și a șoptit cu blândețe:
– Aceasta este noua ta colegă, se numește Diana.
Gina a salutat dintr-o mișcare a capului, însă Diana nu a făcut nici un gest. Tatăl pacientei s-a scuzat repede.
– Până se obișnuiește.
Gina nu a spus nimic. Din partea ei putea la fel de bine să rămână mută, să se facă ghem în marginea patului și să putrezească acolo. Cu toate astea îi părea rău de ea, dar nici nu avea de gând să poarte discuții interminabile doar de dragul de-a nu se plictisi. Oricum ea nu se plictisea niciodată. Mintea Ginei era într-o călătorie continuă și rare ori revenea la ospiciu.
Andra i-a prezentat Dianei camera sub privirile cercetătoare ale tatălui și ale Ginei. Femeia părea să nu aibă nici o reacție. Gina avea impresia că dacă ar fi pus-o într-un coteț plin de gâniaț pentru ea ar fi fost același lucru. Femeia s-a așezat pe patul din stânga și și-a priponit privirea spre fereastră. De acolo se vedeau copacii seculari, băncile și nebunii care își făceau plimbarea dinainte de prânz.
– Poate că azi ar fi mai bine să mănânce în cameră, i s-a adresat Andra lui Mihai.
Mihai a refuzat din privire. Gina putea să-și dea seama de asta. Nu studiase niciodată limbajul trupului, dar pentru ea era aproape înnăscută această percepție. Desigur, erau și momente în care dădea greș, dar destul de puține și mai mult pentru că nu le acorda atenția cuvenită.
Andra l-a tras de o parte pe tatăl noii paciente lăsând-o astfel pe Gina în afara discuției, dar, în cele din urmă nu era suficient de curioasă pentru a ști ce se întâmplă de fapt. A intrat în cameră și și-a studiat noua colegă. Aceasta continua să privească fix spre ceva anume. Nu-și dădea seama dacă copacii erau cei care-i atrăgeau privirea sau pacienții care se plimbau de colo-colo fără un scop anume.
A privit-o fix preț de mai multe minute, pentru că știa că atunci când faci lucrul ăsta celalălalt începe să se simtă deranjat, dar pe Diana părea să nu o deranjeze, de parcă ea nici n-ar fi existat acolo. Continua să o fixeze când Andra și bătrânul au invadat din nou spațiul.
– Gina, i s-a adresat asistenta, știu că preferi să iei prânzul în cameră, dar doar pentru astăzi te-ai supăra dacă ai merge cu Andra în sala de mese?
Femeia aceea tot nu se mișca, de parcă nici nu auzea, nici nu simțea și poate, Dumnezeu știe, nici nu vedea.
– Și cum o s-o luăm de acolo? Stă așa de când a venit.
– Nici o grijă, i s-a adresat cu durere în glas tatăl, va merge.
Gina dădu plictisită din umeri.
– În fine, dacă ziceți voi, n-am nimic împotrivă să mănânc cu toți ceilalți. Dar de ce ea nu poate mânca aici?
– E mai delicat, a explicat Andra. Trebuie s-o învățăm pe Diana să se integreze.
Roșcata a studiat-o din nou. Integrare pe dracu’, femeia aia era o moartă vie, nu avea să se integreze în veci. Dar nici nu dorea să se contrazică cu asistenta. Măcar pe ea o plăcea și dacă așa considera tac-su, cine era ea să se opună? Măcar de ar fi avut și ea un tată care măcar să vină s-o vadă. Sigur, avea unul, dar nu părea să-i pese prea tare, pentru că de mamă nici nu-și punea problema.
– Da, a mârâit Gina, s-o integrăm.
Andra a părut mulțumită, dar bătrânul a privit-o într-un fel care i-a displăcut. Probabil că simțea că se ia de “fetița” lui, ceea ce nu era în intenția ei cu siguranță. Așa că a încercat să aplaneze orice s-ar fi putut dovedi a deveni un conflict mai târziu.
– O să am grijă să fie bine, chiar dacă nu sunt sigură că asta ar intra în grija mea, dar cel puțin o să merg cu ea la masă și în parc și o să mă asigur că va fi în siguranță.
Chipul bătrânului s-a destins, ba chiar s-a repezit spre ea și i-a sărutat ambii obraji, ceea ce a uimit-o, dar i-a dat și un sentiment de bine. Până la urmă cineva își punea baza în ea că va avea grijă de o persoană reală, rigidă, desigur, dar reală. Nimeni nu-i mai acordase încrederea asta până atunci.
În același timp Lala voia să râdă, nu știa că Mihai poate fi un actor atât de bun.
Și-au luat la revedere. Bătrânul a sărutat creștetul fetei lui, dar ea nu a reacționat nici de data asta. Apoi i s-a adresat Ginei conspirativ.
– Să nu te sperii, uneori începe să vorbească din senin și spune că vede tot felul de lucruri. Are halucinații cu ochii deschiși.
– Cine nu le are? a șoptit femeia.
Bărbatul părea că nu dăduse nici o importanță acestei remarci, dar atât el, cât și presupusa fiică au “înregistrat” ca pe bandă.
După ce bătrânul a plecat Andra a mai rămas o clipă.
– Diana e o pacientă mai specială. Dacă îți face probleme apeși butonul de panică.
– Și dacă-i fac eu ei?
Asistenta a zâmbit.
– Să sperăm că va înțelege să facă același lucru, dacă nu…
Au râs amândouă complice.
“Blonda asta se pricepe”, gândi Iolanda. “O joacă așa cum face pisica cu ghemul, o să fie un sejur al dracului de interesant”.
Andra a plecat și ușa s-a închis în urma ei. Gina nu avea de gând să stea să o fixeze pe colega ei până la ora prânzului, așa că s-a așezat la birou, a deschis caietul de muzică și a început să compună. Își dorise demult să facă asta, dar în casa aia nu a avut niciodată curaj, acum avea.
Scriptics
Reclame
Jucătorul
Miercuri o să mori
Reclame
Comentarii recente