Nu sunt rezistentă din fire. Cum apare un păcat, nou sau vechi, cum mă prinde cu garda jos. Tot așa nu pot rezista nici împotriva sau cu alții, aici fiind chestie de nuanță, dar pot rezista contra firmei unde lucrez, adică să stau la firma de lângă. Vă întrebați de ce taman la aia de lângă. Pentru că dacă n-ar fi cofetărie ar fi cârciumă. Și în vremurile astea, decât să-ți ucizi colegii personali, mai bine îi ucizi pe ai altora. Nici juridic vorbind nu au ce-ți face, că doar nu trebuie să cer autorizație, zău așa. Am și motive întemeiate: dracu’, dacă nici în cârciumă… cofetărie, mă rog. Dar nu-mi place de ei – nu, nu de colegii mei vorbesc. Pe lângă faptul că niciodată nu au mărunt, te mai pun să-ți prepari și singur cafeaua ceea ce mi se pare ok, dar nu îmi cere bani pe asta.

Oricum, la oboseala instalată zilele astea, cred că o crimă m-ar “face om”. Nu mai suport plângeri, lamentări și nici chestii care nu mai depind de mine de la un punct încolo. Vreau să dorm. Sau nu, vreau să stau în bula mea. Aș Rezista eu cu sau fără haștag, dar de la o vârstă parcă nu mai e cum a fost. Acum pe bune. De ce dracu’ să mă opun când pot să nu?

Mă obosesc și ceilalți oameni care au o mie de probleme de nerezolvat și cumva se uită la mine cu speranță. Pfff, eu nu mă pot rezolva pe mine, dar pe voi, zău. Și apoi de ce aș face-o? M-am uitat și eu la voi cu speranță și mi-ați dat una peste față. Eu nu vă dau că vă dați singuri, dar lăsați privirile alea de milogi, n-am chef de ele și nici nu mai țin.

N-are rost să vină nici jandarmii, dacă mă gândesc mai bine îmi e lene să ucid, cum îmi e lene și de orice altceva.

Cred că cel mai bine aș rezista unui somn, doar că nu pot să dorm. Și uite așa se întâmplă să avem un cerc infinit de chestii care nu se mai termină. Să fie de la luna plină?!

P.S: Simt o tristețe dincolo de ceea ce ar putea exprima cuvintele. De ieri nici SRI-ul nu mă mai iubește. Nu cred, nu pot și nu vreau să cred.

Adică fericire în sus, fericire în jos!

Da, a venit și această perioadă a anului, adică intrăm în altul. Îmbătrânim, ne tâmpim, sperăm că vine un an mai bun, dar doar sperăm. Nu zic că speranța nu ar fi bună, dar e nerealistă. Ce să zic, una peste altul 2016 nu a fost chiar un dezastru. Bine, nu a fost nici vreo minune, dar, totuși, am și pentru ce să fiu recunoscătoare. Da, mă refer la anumiți oameni care au intrat în viața mea. Dacă or rămâne sau nu, nu am de unde să știu, dar mi-a făcut plăcere să-i primesc. Le sunt recunoscătoare și celor care au plecat, era cazul. În rest lucrurile probabil că au depins de mine. Unele am știut să le gestionez, altele nu. Probabil că la fel va fi și în viitor. Oricum cert e că energiile se schimbă. Bune, rele, nu contează. Mai trece un an și ajungem apoi să ne dorim un 2018 mai bun. Să fie cum o fi 2017, dar măcar liniștiți să fim. 

An nou cum vi-l doriți!

Asta îmi tot doresc de vreo cinci ani, să se ducă fiecare. An după an. Parcă îmi doresc degeaba că vine altul și mai rău sau, cel mai bine, cam asemănător cu cel care a trecut. Acum chiar sper că 2016 va fi mai bun, măcar mai stabil, mai întreg la cap, cu oameni care gândesc, cu minciuni mai puține, cu bețivi mai puțini, cu… nu știu, până la urmă noi toți facem regulile, dar nu suntem împreună. Suntem un popor de oameni care se urăsc între ei, poate tot de aceea nu ne dă nici Universul, nu are cui.

Dar până una alta eu mă bucur că s-a dus. Mă bucur că după mulți ani am făcut un revelion în care m-am simțit în largul meu și s-a reunit Formația vocal instrumentală “Trei coceni și restul paie” :)) Desigur, o glumă de-a noastră, dar o adorăm.

Sper, doar sper, altceva ce pot să fac? Și cred că de data asta speranța va fi și justificată. Măcar am intrat bine în noul an, exact așa cum am vrut să fie.