Aud des „nu mai ești femeia pe care am cunoscut-o”. Nu sunt doar o femeie sunt mai multe. Mă cunoști într-un fel, poate veselă, poate tristă, poate plictisită, poate obosită. Mâine e altă zi, pot fi nervoasă, pot fi fericită, îmi pot schimba starea de la o secundă la alta. Acum te iubesc până dincolo de nori, iar în secunda următoare îmi ești total indiferent. Nu urăsc. Nu știu de ce, dar n-am timp, n-am ficați în mine, n-am inimă pentru ură. Cred că ura consumă energia degeaba, dar asta nu înseamnă că iert.

Da, poate azi îmi devii indiferent dar mâine, ei bine, mâine dacă îmi pici în mână nu te iert. Te dobor. Și nu, nu regret. Dacă decid să dobor pe cineva și în cele din urmă o voi face nu voi avea nici cea mai mică mustrare, nu te iluziona.

Nu joc roluri. Categoric nu sunt acea femeie victimă. Poate că în viața asta, ca orice altă femeie am fost/sunt un #MeToo. Aiurea. Nu sunt asta. Oricât ai încerca tu să mă dobori, n-ai cum, pentru că tu nu contezi. Nu contează că mă fluieri, că mă jignești sau că ești un obsedat care pur și are impresia că mă pune într-o postură aiurea atunci când trece limita glumelor sexuale. De fapt, ești un nimeni și tocmai din acest motiv nu ai cum să mă miști.

Dar nu despre asta era vorba neapărat. Vrei să fii o femeie doborâtă de bărbați? Problema ta. Dar, la fel de bine îi poți doborî și tu pe ei.

O, da, ei sunt mult mai sensibili. Categoric, e posibil să devină violenți, dar asta nu îți poate atinge sufletul.

Trebuie să înțelegeți dragi bărbați că nu suntem doar femei. Doar bucăți de carne, așa cum nu sunteți nici voi.

Personal sunt un om liber, atât cât pot. Încerc pe cât posibil să nu rănesc, dar nu prea-mi iese și de obicei mă provocați.

E simplu. Azi vreau să fiu liberă, mâine vreau să fiu cu tine. Nu îmi plac manifestările drăgăstoase în public, așa cum urăsc glumele atunci când sunt nervoasă. Nu mă ajută, din contră. Am momentele mele în care trebuie să fiu lăsată în pace. Să gândesc, să găsesc soluția, pentru că tu, oricine ai fi, orice părere ai avea, nu înseamnă că e bună pentru mine. Poți încerca să te pui în locul meu, dar nu poți simți cu adevărat ce simt eu. Nu ești cunoscătorul absolut.

Recunosc, sunt femeie și sunt greu de înțeles, dar același lucru e valabil și pentru voi. Mai simplu, suntem oameni și ne e greu, de multe ori, să ne înțelegem noi pe noi. Avem stări diferite. Avem trăiri diferite. În sufletul fiecăruia se petrece altceva. Fiecare știe ce demoni ascunde în el.

Dar ține minte: nu sunt doar o femeie. Sunt matură, sunt copil, sunt serioasă, sunt jucăușă, sunt tristă, uneori chiar plâng când simt că nu mai pot duce, dar sunt și puternică. Poate că azi plâng până rămân fără lacrimi. Poate azi am impresia că nimic nu mai are rost pe lume și mă înec în vreo sticlă de tărie. Dar mâine mă trezesc, fac un duș, pun ceva muzică în surdină, la început melancolică, apoi trec la cele vesele ajungând la niște rock adevărat. Și iată, mă ridic și o iau de la capăt. Poate puțin mai neîncrezătoare, dar totuși mă târăsc până ajung să cred din nou că pot cuceri lumea.

Firește, azi sunt jos, mâine de a bușilea și poimâine în picioare. Am zile rele, zile bune și zile normale, poate chiar plictisitoare. Pot fi tristă o zi întreagă și un singur gest să mă ridice. Sau invers. Nu, nu e vreo rețetă, e doar o chestie de moment, de ce simt atunci și de ce îmi aduce acel ceva.

Suntem oameni și da, suntem complicați. Bărbați sau femei toți trecem prin #MeToo, dar, mai ales, toți încercăm să ne supraviețuim nouă și abia apoi celorlalți. Nu e complicat, doar că nu avem răbdare să ne înțelegem unii pe ceilalți.

Eu recunosc, sunt în momentul în care nu vreau să am răbdare decât cu mine. Cu ceilalți… nu știu, mai întâi să învețe să fie răbdători cu ei apoi mai vedem.

Nu sunt doar o femeie și refuz să fiu un hashtag oricare ar fi el!

P.S: Gândul nopții: #MeToo. Da, frate/soră, ce vrei tu să fii. Zi de zi ne frustrează tot felul de persoane – de ambe sexe – cu glume sexuale duse la extrem. De cele mai multe ori devenind penibili și enervanți. Dar până la urmă e simplu, e și vina ta că le dai importanță. Un ignor, un block din viața ta și gata. Firește, e altă poveste când vorbim despre hărțuiri care ajung la violență fizică, nu că cea verbală ar fi ok, dar mai dă-i și dracu’. Ei/ele sunt doar niște frustrați prost crescuți. Și tu, da tu, dacă-i permiți oricui să facă lucrul ăsta, da, ai și tu o parte de vină. Oi fi și eu un #MeToo, dar aleg mereu să nu mă victimizez pentru un tâmpit pe care în cinci secunde oricum îl uit.

Nu, stați liniștiți, nu că v-ați face griji, nu vorbesc despre mine.

Cu toate că, la un moment dat s-a încercat și asupra mea, dar așa cum mi-a spus cineva “tu ești drac, nu ești femeie”, am avut onoarea de-ai zice toate cele – fraiera de mine, când aș fi putut face pe victima și să-l târăsc prin tribunale. Dar nu despre asta vorbim, ci despre alte femei care trec printr-o adevărată teroare fiind nevoite să-și lase locul de muncă.

Atunci când șeful, chiar dacă nu e angajatorul direct, tu având un post câștigat prin concurs, îți face propuneri și chiar trage de tine, nu ai cum să te mai simți om. Te simți asemenea unui obiect și, mai rău, în tine, femeia de altădată, se naște o frustrare care îți dă acel sentiment de-a te ascunde în spatele hainelor, în spatele neîngrijirii, pentru că, dintr-o dată, îți dorești să fii urâtă și nesemnificativă.

Din păcate lucrul ăsta se întâmplă. Tot din păcate, n-am voie să vorbesc despre asta. Motivele fiind “n”, dar cel mai rău e acela că le-aș face lor, fetelor, mai mult rău decât bine. Firește, ceea ce nu înțeleg este de ce ele nu îl dau în judecată. Așa lăsăm creaturile astea insipide să se dezvolte și să creadă că pot face orice femeie să-i devină sclavă. Nu îi pot numi bărbați pe acești oameni, ci niște scârbe, niște creaturi lipsite de empatie, bun simț și mai ales de o mamă adevărată și poate, de ce nu, cu un tată cu deviații comportamentale grave. Mai rău e că astfel de creaturi insipide ajung în funcții mari, chiar publice și ascunși în spatele unor aparențe cred că pot supune orice femeie. Ce le pasă lor că unele rămân, moarte de frică, pentru un loc de muncă, în timp ce altele, cu mai mult curaj, reușesc să se desprindă și să-și caute de lucru în altă parte.

Nu sunt de acord nici cu atitudinea lor, a fetelor. Acum, în momentul ăsta, nu sunt de acord nici cu atitudinea mea. Dar îi promit că va veni acea zi când totul va fi pus pe tapet, cu toate dovezile din lume. Cineva trebuie să oprească abuzurile și, de obicei, victimele nu au curajul ăsta. Sau, poate, dacă e băiat deștept, se va opri el.

Nu știu dacă cunoașteți personajul, dar nici nu contează, asta trebuie să descoperiți în carte. Așa cum nu știu nici dacă crima e sonată sau sonata e o sonată. Știu că sâmbătă am anunțat pe facebook că am terminat noua aventură a Iolandei. După ce a fost împușcată, în comă șase luni și amnezică, Iolanda revine, doar că nu așa cum ați vrea voi. Desigur, sexy, ușor răutăcioasă, dar la ospiciu. Știu, mulți veți spune că acolo e și locul meu și nu vă contrazic – vă rog, vă rog, internați-mă pe viață pentru că nu mai suport omenirea, jur că mă înțeleg mai bine cu nebunii ăia cu acte, decât cu cei care se cred întregi la cap, dar nu-și dau seama că ar trebui să fie în locul ălora de la Nr.9.

Dar, să trecem peste, pentru că nu despre asta vorbeam. Așa cum i-am zis lui Alex Arion “am terminat, am terminat, se fini la comedie”, firește că e la mișto scris, avem noi limbajul nostru. A, da, pentru cine nu știe Alexandru Arion este editorul și șeful nostru de la Crime Scene Press, cel care are grijă de noi – adică eu, George Arion și Stelian Țurlea – dar, mai ales, are grijă de cărțile noastre, pentru că, firește, nu are de ales. Eu îl ameninț cu pistolul, Stelian Țurlea îl toacă non-stop, iar George Arion este cel mai bun, aici nu avem ce discuta. Dar cu mine și cu domnul Țurlea e greu, mai ales dacă ne punem “gurile păcătoase” pe bietul om :))

Dar nici despre asta nu era vorba. Spuneam că Iolanda se întoarce, de data asta direct la ospiciu trimisă de Mihai Iordache (pentru cunoscători). Eh, ce va fi nu vă spun. Dar, ținând cont că Iolanda încă e în recuperare, nu o veți întâlni chiar pe nebuna care dă cu pumnul, dar măcar umorul negru revine la normal și ironiile deloc subtile. Și spre dezamăgirea unora de data asta nu face sex. Ce ați înnebunit? Cum naiba s-o facă în ospiciu cu vreun nebun? Totuși… avem și noi limite.

Da, “Sonata crimei”… sunt puțin mândră de ea. Mai are nevoie de un retuș pe care sper să-l termin până mâine și editorul, cel pe care-l ameninț, desigur, va primi și varianta finală. Și… și… deja o încep pe următoarea. Sper să nu mă bată Alex, dar i-am ascultat sfatul. De data asta e ceva foarte, foarte românesc 😉