Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Iolanda

Când ai cuvintele, instrumentul, dar ceva lipsește

January 30, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu, pentru mine blocajul scriitorului e doar o fiță a leneșului. Categoric ai nevoie de o stare, de o chemare, de cuvinte care să iasă din degetele tale înainte de-a apuca să le gândești. Așa cum ai nevoie de un plan, de o direcție, de un viitor pentru acțiunea ta. Bun, le ai pe toate. Unele vin de la sine, altele stai și le gândești, te poticnești, vrei să le pui acolo, pe hârtie, pe ecran, pe taste, unde poți tu, unde îți e mai simplu… Dar e ceva. Ceva ce te ține. Parcă nu, parcă lipsește ceva. Parcă Iolanda nu mai are nebunie. Nu mai are forță, nu mai știe unde începe și unde se termină acțiunea. Bea uneori doar pentru că nu mai înțelege, dar de cele mai multe dăți e mai trează decât și-ar dori și începe să aibă sentimente. Să fie umană. Hei, nu e ea. Eu știu, ea știe…

Și atunci? Atunci cum rămâne cu ea. E clar că nu întinerește, dar nici nu vrea să devină anostă. Îi place fosta ei viață și vrea să o retrăiască. Poate nu în aceeași companie, dar măcar să simtă iar din nebunia aia care o făcea să fie ea. Specială, dură, neînduplecată, sarcastică și total nefericită.

Nu, nu, și acum e nefericită. Iolanda nu va învăța vreodată să fie altfel. E parte din ea. Și asta nu înseamnă că e pesimistă. Ceea ce nu este un paradox. Nefericirea ei îi dă dreptul de-a avea scuze pentru toate prostiile pe care le face. Nefericirea îi dă dreptul să se simtă specială. Și e specială. Doar că a pierdut ceva pe drum, ceva ce eu încerc să recuperez. Vă rog să mă îndrumați spre o depresie, altfel Iolanda se va tăvăli în chinuri. Nu cred că își dorește cineva o Iolanda umană. Ar fi prea mult chiar și pentru mine. Nu aș mai recunoaște că face parte din ceva măreț și aș scoate-o din inima mea. Iolanda are nevoie de sadism, de ură, de ceva care să o facă să treacă limita. Până acum stă pe lângă linia aia trasată fin dintre normal și nebunie. Trebuie să o treacă orice ar fi, am zis.

Mintea mea cu ale ei, Scriu

Pe vremea când eram scriitor

January 3, 2018by Oana MujeaNo Comments

În vremea când eram scriitor full time – că mai scriam și la Media Pro – și lansam alături de Lucia Verona și Adrian Năstase – da, el, “penalul”, știu că nu vă convine – și sala era plină ochi. Participa inclusiv Gabriela Firea, Corina Crețu și da, ne-am băut cafeaua și cu Ion Iliescu, pentru că mie nu îmi e rușine să recunosc, ba chiar sunt mândră. Pentru că, oricum aș fi eu, moartea nu am dorit-o nimănui, iar politicianul de clasă l-am recunoscut oriunde. În vremea aceea când eu și Mana Ciutacu ne cumpăram genți de la turci și ne blamau cucoanele pe net că suntem mult prea bogate și ostentative – fără să știe că dădusem un maxim de cincizeci de euro pe gențile noastre de fițe, ei bine, da, pe vremea aia cred că eram cel mai timid om din lume. Cumva, atunci s-a întâmplat să fiu și în top zece bloggeri, că deh, nu era Facebook la modă și tot cumva se întâmpla să merg la toate întâlnirile cu acei politicieni “penali” la care, culmea, veneau și ceilalți bloggeri. Și Doamne cum le mai pupau ei dosurile, dar acum au uitat. Eu n-am uitat, am fost acolo, am văzut și ca să vezi, am și poze.

Acum, majoritate dintre ei, nu vorbesc despre Daniel, măcar el a rămas așa cum îl știu, fac înconjurul televiziunilor spunând cât de nașpa sunt oamenii ăia care atunci îi invitau la dineuri de elită, iar unii dintre ei – spre deosebire de dobitoaca de mine – mai primeau și sponsorizări – că doar de aia s-au ridicat de nu le mai ajungi la nas și se prefac că nu te-au cunoscut niciodată.

Tot în vremea aia era așa un fel de frăție a celor mai cunoscuți bloggeri. Eram, majoritatea, mici și emoționați de ceea ce ni se întâmplă. Intrasem în liga mare peste noapte. Am cunoscut atunci oameni pe care alții nu-i cunosc într-o viață. Doar că unora le-a rămas coloana acolo unde trebuie, pe când celorlalți… În vremurile acelea dacă strigam la unul dintre ei să vină să-mi prezinte o carte nici nu se punea problema să nu, azi… nu își amintesc prea bine de unde să mă ia. O, da, pe vremea aceea era și Adi Hădean în gașcă, nu zic că omul ar zice nu acum, dar parcă faima i s-a urcat și lui la cap și a schimbat puțin destinația. A uitat că se întâlnea cu noi pe te miri unde și ne gătea pe unde apuca.

Atunci aveam impresia că oamenii sunt oameni. Cât de mult m-am înșelat. Ei, stați calmi, mi-a trecut. Până și Adrian Năstase și-a amintit de mine prin târgurile ulterioare lansărilor noastre împreună, dar na, unii stau mai bine cu memoria și chiar dacă sunt “aroganți”, îi mai ajută bunul simț.

Nu știu dacă îmi e dor neapărat de acele timpuri. Pentru că zi de zi descopăr alți scriitori unii mai buni decât alții: Cristina Nemerovschi, Lorena Lupu pe care o știu de mult timp și care știe să scrie într-un mare fel. Trăiește toate poveștile pe care le pune pe hârtie, Monica Ramirez care mi-a fost și colegă ceva ani și a rămas om. Pe partea celaltă am reușit să dau și de oameni de “Facebook” dacă le pot spune așa încântați să promoveze autorul român. Aici aș încadra-o pe jumătate și pe Violeta Loredana Pascal, cu toate că ea are și un site de profil.

Ideea e că din 2008 de când îi știu pe majoritatea am impresia că fiecare în parte ne luptăm cu o piață a cărții destul de nișată. Ne ridicăm și coborâm și tot așa. Și dacă pierdem chiar și un an fără să avem ceva spectaculos – ba chiar și ceva prostește de spus – suntem îngropați de vii, adică uitați pe undeva prin colțurile site-urile și a librăriilor. De bine, de rău, niciunul dintre noi nu s-a îngropat prea adânc, ceea ce, cred eu, ne mai dă niște speranțe. Și într-o zi voi spune: “Azi când sunt scriitor…”, spre infarctul unora 😀

 

Mintea mea cu ale ei

Zilele alea în care lumea pare închisă într-un glob

September 26, 2017by Oana MujeaNo Comments

images

Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul acela că sunteți pe lângă restul lumii. De parcă ei ar fi închiși într-un glob și tu te-ai învârti în jurul lor. Oamenii nu mai par importanți, iar tu, ei bine, tu ești inexistent și pentru tine.

Știți zilele alea în care ai vrea sa cazi într-o depresie profundă, să te închizi în casă, să dai drumul la centrală, să bei un vin fiert sau, de ce nu?, o vodka zdravănă. Tu cu tine, vreo trei zile până te-ai convins că poți ieși din depresie. Dar culmea, nu ai timp de așa ceva. Chiar și o zi e importantă mai ales când te muți pe tine, se mută firma, se mută lumea.

Zilele alea în care îți e rău, dar rău, iar tu insiști că poți. Și tragi de tine pentru că te presează timpul. Parcă a intrat și el – timpul – în glob, doar că de data asta nu te mai învârți tu în jurul lui, ci încerci să-l salvezi, să-l simți, să poți respira măcar câteva secunde.

Zilele alea în care oboseala, cu toate că tu dormi ca ursul, te ucide. Te dor toate și ai vrea să te pui chiar și în mijlocul drumului să închizi ochii o clipă.

Zilele alea în care renunți la oameni dacă te-au dezamăgit o singură dată pentru că ai deja experiența din trecut și știi că prima greșeală o aduce după sine pe următoarea iar tu o să te învârți în același cerc la infinit și când o să ieși din el vei fi deja șifonat.

Și mai ales, zilele alea în care, câteva minute ai inspirație, dar o pierzi. Ai vrea să scrii, dar atunci când te lovește, numai că lovitura nu o mai simți după un timp și tot încerci să-ți amintești ce ai vrut să exprimi, ce ai simțit și ce ți-ai dorit atunci când, pentru o secundă, ai simțit fericirea în acea zi. Da, acele zile.

Și vorba cântecului: zilele alea în care ai dormi și luni și marți pân’ pe la nouă și ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă. Ei bine, zilele astea, vrem ori ba, există și ele.

Mintea mea cu ale ei

Sentimentul ăla când știi că și dacă ar ști, tot n-ar avea rost

July 11, 2016by Oana Mujea3 Comments

E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

rost-fara-rost

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!

Mintea mea cu ale ei

Tot despre scris cu PRwave.

March 8, 2016by Oana MujeaNo Comments

scris

 

Așa cum v-am spus și săptămâna trecută, am făcut un mini serial alături de Loredana Violeta Pascal și PRwave, material pe care-l puteți citi aici, aceasta fiind partea a doua, pentru că prima o puteți citi aici dacă nu ați făcut-o deja. 

Nu știu dacă demolez mituri, dacă e ceva de demolat, poate doar mitul scriitorului de succes și al scrierilor intelectuale și comerciale. De parcă ce e comercial nu poate fi și intelectual. În fine, despre asta vă voi spune în ultima parte. Îi mulțumesc din nou Violetei pentru șansa asta. Și îi doresc să aibă cel mai sănătos și frumos copil din lume, pentru că azi e ziua ei mai mult decât a oricui altcuiva. La mulți ani, mămico!

Promovare

După aproape o viață…

January 9, 2016by Oana MujeaNo Comments

SDC11610

Mi-a luat o grămadă de timp, de parcă mă pregăteam pentru un război în Irak… nu, acolo m-aș fi dus repede fără să stau atât. Președintele secției mele de la USR mi-a tot spus să fac cv-ul ăla, dar niciodată n-am găsit timpul necesar. Bine, zilele astea am avut și o grămadă de acte de făcut, de dat un examen practic pentru a-mi veni diploma aia de PR, să scriu că vreau să predau cât mai repede manuscrisul și mi-am ales și eu ditamai subiectul de greu.

Dar așa mă apucă pe mine. Și între acte, scris, examen, învățat rusă și citit vreo trei cărți, iată că mi-a venit inspirația și l-am făcut. Îi mulțumesc lui Victor Gh. Stan pentru răbdare. Adevărul e că dacă nu s-ar fi ținut de capul meu acum nu mai eram aici, fix pe siteul USR secția pentru Tineret și Copii. Gata, acum sunt în regulă.

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics