Știu, vă așteptați să-mi bag. O s-o fac și pe asta, dar nu cum vă așteptați voi. S-a dovedit deja că elita stă într-o mână de oameni, restul fiind manipulabili. Restul sunt oamenii pe care se mizează. Toți, din toate formațiunile politice sau cum dracu’ ori fi ele, se bazează pe voi. Votul nu a fost pentru PSD, deștepții curului. Dar nu despre asta e vorba. Nicidecum.

Azi m-am trezit înțelegând lucruri. Înțelegând că familia tradițională, aia în care el/ea iubește o ea/el, nu mai există decât prin rândul unora dintre noi. Familia aia care se bazează pe RESPECT, pentru că de aici începe, și înțelegere, e cumva o noțiune pentru bătrâni și doi, trei din ăștia ca mine, mai proști.

Nu, lumea s-a schimbat din toate punctele de vedere. Fie că vorbim despre femei, fie că vorbim despre bărbați, despre gândire sau manipulare, despre idei proprii sau cum să le duci mai departe pe ale altora că tu nu poți emite etc. Lumea chiar e altfel. Am stat și m-am gândit la cunoștințele mele, femei majoritatea, nu la prietene că ele se chinuie cum pot. Dar femeile alea care au și bărbat și unu, doi sau trei copii, iar el stă ca flocea cu berea în nas bombănind, în timp ce ea are două job-uri. E la modă. Da, ăla nu merită o familie, merită cel puțin unul ca el.

Apoi m-am gândit la alea care se mărită sau fac copii dintr-un interes oarecare: bani, faimă, un loc cald etc, clar că puteți da multe exemple. Nici ele nu merită o familie. Merită fix una ca ele să vadă cum e.

Și apoi am stat și am analizat oamenii care se cred oarecum normali. Și fără să-mi doresc a dezvolta, clar ajungi la concluzia că ori singur, ori te dai pe partea cealaltă. Cine știe? Poate așa funcționează. Habar nu am. Măcar la femei știu că au capacitatea de-a se asculta și a se înțelege reciproc, firește, dacă nu sunt isterice din fire. Ei, dacă ajung gay, habar n-am, noroc că știe unul să gătească sau poate că asta nu e important că de ascultat pe celălalt clar nu-l ascultă. Draci, fiecare bărbat e cel mai important pentru el însuși. Logic. Bine, fie, sunt și excepții… undeva.

Așa că dacă nu avem respect pentru celălalt, dacă tot timpul vrem să fie doar ca noi, dacă, dacă, dacă, atunci la ce bună o familie tradițională? Oricum nu își mai are rostul.

Mai grav e că la fel ne educăm și odraslele. Și atunci de ce ne mai mirăm? Vom crește bărbați/femei, plini de ei, plini de vicii, plini de “mă doare în pulă de restul”. Iar sintagma e valabilă pentru ambele sexe.

Așa că da, cei care au zis “DA” au devenit o minoritate. Dar oricum nu contează. Educația noastră (și mă includ, nu că așa m-ar fi crescut ai mei) e dată de prieteni, gașcă și ce am văzut pe la alții. Nu mai are nicio legătură cu felul în care am fost crescuți. Nu mai are nicio legătură cu iubirea sau cu normalitatea faptelor noastre. Cine știe, poate că ăștia din LGBT se poartă mai frumos unii cu alții decât o facem noi restul.

Am în cap de ceva timp să scriu lucrul ăsta. Acum că în weekend nici nu mă gândesc să dau cuiva importanță și să stau în bula mea de bucurie, vise și ce o mai fi pe acolo, mi-am dat seama că nu îl voi scrie curând. Așa că am zis: “gata, acum e momentul, fie ce o fi”. Nu că aș fi vrut să mă mai “documentez”, doar nu mai era cazul.

Am înțeles că unii, pur și simplu, nici nu realizează, dar alții o fac cu intenții clare. Nu neapărat că ar vrea să rănească. Dar după ce te-ai agitat pentru și pe lângâ ei, dintr-o dată sunt mai importanți tot “lătrătorii de profesie”. Deh, unii s-au născut cu stea în frunte, cu mai multe intrări și ieșiri și mai puțin bun simț. Dar ăștia sunt oamenii pe care, majoritatea, îi doresc în preajmă. Din fericire, pentru mine, știu să mă retrag subtil, discret, fără să urlu – că doar de aia nici nu urlu nominal, o fac doar așa că am impresia că undeva, cineva chiar crede că sunt bătută în cap. Nu, dacă n-am vrut să pun lucrurile pe masă, a fost doar din bun simț. Nu că aș fi crezut că persoana în cauză chiar ar fi și înțeles. Știu, interesele primează. Știu, sunt de interes doar dacă e nevoie musai de mine. Pfff, neinteresant, prefer să fiu de interes pentru cine trebuie, când trebuie și cum trebuie. Și nu, din nou, eu oricum nu aveam nimic de câștigat, doar că am crezut că… Să nu mai crezi!

Ei bine, după ce faci, dregi, încerci atât cât poți să susții și să te implici, te trezești la ultima masă din colț, asta dacă mai e loc. Și culmea, ăia de nu mai aveau loc în niciun fel, sunt la masa miresei. Perfect. Nu că asta ar fi problema, dar parcă ai merita și tu un loc mai în față, doar că realizezi că nu. Ei, bine, atunci nu să fie. Cine a zis că există comunități perfecte? Nimeni. Cine a zis că te ține cineva cu forța? Nimeni. Cine a zis că nu poți pleca dacă nu-ți convine? Nimeni. Astfel, în marea mea maturitate, ușor, cuminte, fără scandal, ba chiar recomandând în continuare, da, m-am retras. Și nu, nu e vina nimănui. Timp? A, el? Îmi făceam dacă chiar mi-ar mai fi făcut plăcere. Acum plăcerea mea e alta și prefer să-mi petrec acolo timpul. Prieteni, slavă Domnului, am. Puțini, dar chiar prieteni. Pentru că nu ar exista nici conceptul de-a suna la Celi, Ema sau Roxana și să nu mă scoată din putina cu borhot. Mă rog, în aia chiar puteți să mă mai lăsați puțin.

Dar așa cum a spus Celi: “Mai bine trăiește tu ce ai de trăit pentru că e păcat să nu o faci, decât să-ți bați capul cu cine nu te merită”. Și apropo de asta, pentru că de câte ori ne-am văzut am uitat să-i spun, acea persoană a fost ștearsă și din lista mea de prieteni. Că doar, într-un fel sau altul, am pățit-o cam la fel, doar că eu nu sunt ipocrită – lucru pe care, clar, îl știai deja.

Așa că, oricât de mult mi-aș fi dorit, lumile noastre nu mai coincid, pentru că eu nu mă văd lângă acei oameni al căror singur interes primează. Azi mă pupă, mâine mă aruncă. Cum am spus, eu vă dau gratis. Chiar dacă bula mea de bucurie, oarecum, vi se datorează, restul a depins tot de mine.

Mai mult nu am de spus. Doar că regret că am decis, la un moment dat, să ofer încredere cu toate că simțeam că nu se merită. Dar, na, încă mai greșesc, dar măcar învăț.

Și cine știe, la un moment dat, unii dintre voi, s-ar putea să vă treziți cu ușa blocată, nici măcar la ultima masă din colț.

Pentru că, din câte știu eu, prieteniile se bazează pe încredere, dar și pe respect. Nu trebuie să ne pupăm zilnic sau să ne ridicăm în slăvi, dar nici călcați în picioare… Bine, nu e cazul, m-am substras de sub talpă pentru că nu-mi place să fac pe umilul doar pentru a fi prieten. Deh, nu sunt perfectă!

Și cu asta, din seara aceasta intru în bula mea și voi reveni cu picioarele pe Terra de luni, dar doar pe jumătate. Jumătatea celaltă insist să o țin pentru mine 😉

Haita sunt cei care îți sunt alături la bine și la greu. Nu trebuie să fie mulți, doar câțiva care să înțeleagă atunci când e cazul.

Exemplul meu e evident. Noi suntem o “haită”. Și când spun asta mă refer la redacție. Așa cum un club moto este o haită. Firește, cu bune și cu rele, pentru că e imposibil să fie toate bune. Cu toane și nervi, dar, în același timp, cu sentimentul că oricât te-ai fi înjurat azi cu unul dintre ei, mâine știi că te poți baza pe respectivul.

“Haita”, firește, poate fi gruparea de prieteni sau cea de la muncă – mai rar în acest caz, dar nu imposibil – E important să știi că te poți baza pe cineva. Pe colegul, prietenul, ruda… Nu știu, dar e clar că voi înțelegeți ideea. Trebuie să o înțelegeți. Există prieteni și prieteni, relații și relații, oameni și oameni. Și dacă nu-i înțelegem pe fiecare așa cum e atunci nu facem decât să fim răutăcioși la modul gratuit. Eu îmi doresc să fiu înțeleasă cu toanele și fițele mele, pe care, de ce să mint, le am. Dar dacă oamenii de lângă mine mă iubesc cu adevărat înțeleg că și defectele fac parte din ceea ce sunt eu. Nici unul dintre noi nu e perfect.

Într-un grup, mai mare sau mai mic, apar și neplăceri, asta e clar. Dar dacă suntem uniți putem trece peste. Asta e, fiecare om e așa cum e el. Nu toți reacționăm urât la nervi. Unii – cum aș fi eu – țin mult până să se exteriorizeze, alții, din contră. Na, fiecare cum l-a lăsat natura. Dacă am fi la fel ne-am plictisi. Mai rău e că nu încercăm să ne înțelegem unii pe ceilalți. Sau nu mai avem răbdare. Dar totuși, e ceva care-mi place la noi, ne unim dacă unul pățește ceva. Sau așa vreau să cred.

Cel mai rău e atunci când nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Aici se rupe firul. Aici se rupe tot. Când intervine starea aia de nebunie, de încrâncenare. Toți avem probleme, diferite ce-i drept, dar fiecare le trăiește la o anume intensitate și avem impresia că ale noastre sunt un capăt de țară.

Nu e chiar așa. Eu mă gândesc, încă șocată, la ceea ce s-a întâmplat la Berevoiești. Acolo a fost o “haită” criminală – încă mai e. Mă gândesc la copiii ăia prin ce traume au trecut. Unii nu se vor mai recupera niciodată. Noi suntem bine față de alții. Dar avem darul de-a amplifica totul, pentru că, normal vorbind, fiecăruia i se umple paharul. Dar hai să-l golim. Suntem o “haită” până la urmă și nu ne abandonăm unul pe celălalt. Indiferent pe ce cărări am apuca, suntem unii pentru alții. Așa trebuie să fie. Mâncăm o pâine împreună și asta e tot ceea ce contează, pentru că la greu tragem toți. Și dacă nu ăsta e cel mai important lucru nu știu care mai e.

Dragostea față de celălalt ar trebui să fie fără a judeca. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem: cu bune sau rele. Suntem oameni și trebuie să fim așa până la capăt. Trebuie să fim și să rămânem o “haită”. Greu, ușor, le trecem noi cumva pe toate. Cu nervi, cu râsete, cu bucurii și necazuri. Viața nu iartă pe nimeni, dar hai s-o privim mai cu seninătate și să fim mai buni unii față de ceilalți. Mai înțelegători și să facem totuși o minimă diferență între cei care trag și ceilalți. Atât din puțul gândirii. Dar nu uitați că fiecare e special în felul lui și dacă am gândi la fel am fi doar o masă de manevră.

Mă întreb ca toanta, toți nefumătorii ăia care m-au înjurat pe aici, de ce nu sunt în baruri, nu se mai fumează. Nu vă mai deranjăm, dar voi, măcar din bun simț ar trebui să vă duceți să susțineți barurile. A, scuze, probabil că prietenii voștri sunt fumători și voi nu aveți cu cine ieși.

Fumătorii se descurcă, slavă cui o fi. Ne întâlnim în casele noastre, vine căldura și vă afumăm pe terasele barurilor – dacă o să mai avem cârciumi, evident, pentru că mulți intră în faliment. Fumăm pe stradă și aruncăm chiștoacele pe jos – vă place? Fumăm în mașinile personale.  Dar voi, voi unde sunteți? De ce sunt barurile atât de pustii? V-am făcut loc. Acum ce faceți stați acasă și-o frecați? Păi frumos e? Bun, a scăzut și cumpărarea țigărilor, deci bani la buget canci, or să mai dea și birturile faliment, eu zic să vă duceți după refugiați că văd că aici nu vă place chiar dacă nu se mai fumează în locurile publice. Nu-i nimic, băi, se fumează în alea nepublice. Și o să avem chiștoace pe străzi, munți, munți, nu de alta, dar dacă nu v-ați prins până acum trăim în țara asta, țara puturoșilor. Presupun că vă place când vedeți mame care-și plimbă pruncii în cărucior și fumează în același timp. Păi ce să facă? Nici în parc nu mai au voie.

Și ce mă enervează cel mai tare e că voi stați acasă bine merci! Duceți-vă dracu’ și umpleți cârciumile că e aer curat de respirat cu emisii de la mașini de fițe. Când ar fi trebuit, logic, să fie invers. CÂRCIUMA S-A INVENTAT ÎN CHINA PENTRU VICIAȚI! Dar o deviciem noi, europenii, șmecheri, nu?

SPER CĂ ACUM NEFUMĂTORII SE SIMT RESPECTAȚI ȘI EUROPENI!

Mediul și animalele fără stăpân au ajuns să fie subiecte tabu în societatea noastră. Nu știu dacă ați observat – probabil că mulți dintre voi aveți copii – dar majoritatea tinerilor nu au grijă nici de mediul în care trăiesc, nici de ființele mai mici care le-ar putea fi parteneri de joacă și chiar i-ar ajuta să devină oameni mai buni și mai comunicativi.

Recunosc că aici e și vina părinților, majoritatea nu vor să ia un animal în apartament – nu contează ce fel de animal – pentru că are impresia că asta o să cadă tot în grija lui. Ceea ce, în mare parte, e chiar adevărat. Dar cum vreți să-i responsabilizați dacă nu le dați șansa de-a face lucrul ăsta? Cum să aibă grijă de ei, atunci când vor crește, dacă nu sunt capabili să aibă grijă de un suflet? Cum să devină oameni mai buni dacă nu adoptă un animal, dacă nu îi dau unui alt suflet dreptul la viață?

S-a demonstrat de nenumărate ori că atunci când un copil are un handicap și trăiește alături de un animal îi e mult mai ușor să se integreze. Poate ar trebui să vă gândiți la asta.

Același lucru se întâmplă și cu mediul. Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să salvez planeta, e doar o chestie de bună creștere, bun simț și respect față de cei care împart și respiră același aer cu noi. Dacă ați învăța să nu mai aruncați în toaletă toate prostiile și să înfundați țevile, să nu mai aruncați în ape (râuri, lacuri, mări, oceane) pet-uri sau alte obiecte; în loc să scuipați guma pe stradă ca niște needucați, ați putea aștepta frumos până ajungeți la un coș de gunoi, dacă nu sunt convinsă că veți rezista până acasă sau până când ajungeți undeva unde puteți scăpa de obiectul nedorit.

Asta înseamnă să ai respect fațâ de sufletele care crezi că-ți sunt inferioare (dar e o credință greșită) și față de semenii tăi, dar mai ales față de locul în care trăiești.

Așa că vă întreb, pe voi, părinții, ați fi de acord ca în școli să se demareze astfel de programe? Și chiar mi-aș dori să-mi răspundeți aici, pe blog, să am și eu o viziune mai amplă, fără a alerga pe facebook sau twitter pentru asta.