J.P Delaney – Fata dinainte

Acum, că tot s-a terminat vacanța, poate că nu o să mai aveți timp de o carte, doar că asta merită. Merită de un milion de ori.

J.P Delaney este un pseudonim și, de asemenea, primul thriller psihologic publicat sub acesta e cel despre care tocmai vreau să vă vorbesc. 

Imaginați-vă casa parfectă. Sigură, non-conformistă, cu foarte mult spațiu, deși nu este foarte mare. O grădină pentru meditații și totul pus într-o regulă maniacală. O casă specială. O casă pe care nu o mai are nimeni. Unică. Și, de asemenea, cu o chirie modică. 

Totul pornește de la o cerere: “Vă rog să faceți o listă cu toate bunurile pe care le considerați esențiale pentru viața dumneavoastră”.

Vorbim aici despre două femei, cea de atunci și cea de acum. Cea de atunci este Emma, iar cea de acum este Jane. Emma, femeia de dinainte, alături de iubitul ei Simon, după ce casa lor este spartă, caută un apartament pe care să și-l permită dar să fie și sigur.  Cum nimic sigur nu e de ajuns cu bugetul lor, agentul imobiliar le propune One Folgate Street, o casă specială construită de unul dintre cei mai mari arhitecți. Doar că pentru a locui acolo cei doi trebuie să răspunduă unui chestionar cu foarte multe întrebări ciudate și să accepte cam vreo 200 de condiții. Cei doi, după ce văd casa, decid că vor să încerce. Ultima probă fiind un interviu chiar cu arhitectul Edward Monkford. După ce răspund chestionarului ciudat și acceptă toate condițiile, Edward îi cheamă la un interviu în urma căruia acceptă ca cei doi să se mute în casă. 

Casa este un fel de Monitor. Alarmă de pe telefon, duș cu senzori pentru fiecare utilizator, lumină aleasă în funcție de dispoziție și Menajera care monitorizează organismul locuitorilor. Știe câte calorii au consumat, cât au slăbit sau dacă riscă vreo boală. 

Emma este o persoană dezordonată, dar, pentru casa aceea, acceptă toate compromisurile.

Jane, cea de acum, după ce pierde un copil decide să se mute în One Folgate Street. Trece prin aceleași teste ca și Emma și la fel ca Emma începe o aventură cu Edward. Doar că aceasta nu știe toate detaliile. Încet află despre moartea suspectă a Emmei în acea casă, despre aventura ei cu pretențiosul și ciudatul Edward. În timp ce relația ei cu maniacul arhitect evoluează, aceasta merge și pe urmele Emmei. Cum nu află nimic de la Edward începe propria investigație. Ajunge la psihiatra Emmei și mai târziu se împrietenește cu Simon. Toți aceștia încep să-i implementeze lui Jane ideea că Edward este periculos, cu toate că ea nu simte asta nicio clipă. În timp ce investighează află tot felul de lucruri ciudate despre Emma care o pun pe gânduri serios în privința sănătății ei mintale. Dar, până la urmă, începe și ea să simtă pericolul.

Cartea este atât de bine construită că este foarte ciudat de povestit, dar, cu siguranță poate fi trăită pagină cu pagină. O carte atât de bună n-am mai citit de atât de mult timp că nu am putut să o las din mână până la final. 

O recomand cu toată seriozitatea!

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!

N-am fast sfidătoare degaba, iată că e și un folos.

Am cartea asta prin casă de vreo trei sau patru ani. Mă tot uitam la ea – nu cred să fi fost valabil și invers – și treceam la următoarea. Ce să zic? Ceva nu mă atrăgea. Dar e o vorbă, fiecare carte trebuie citită la timpul ei. Bine, recunosc, timpul a fost ușor forțat pentru că, în acest moment, am același sentiment de “lasă-mă” față de “Hoțul de cărți” și n-aș putea să explic motivul.

Ei bine, în disperare de cauză am pus mâna pe “Sindromul” și mi-am impus să citesc. Mi-am urlat în minte “gata cu știrile și filmele, fă ceva util cu mintea ta” – recunosc, urlu des la mine, altfel nu aș face nimic. Și iată că o încep și după primele 50 de pagini, destul de drăguțe, mă cam plictisesc. Dar zic în mintea mea: “hai măcar până la o sută, dacă nu arunc-o”, dar n-am mai apucat să ajung la cifra magică pentru că mă prinsese în vrajă. 

Culmea e că subiectul e foarte actual și acum. Așa cum noi toți, până la urmă, facem cursuri de persuasiuni și manipulare a maselor – sigur, unii o facem conștient pentru că ne dorim, alții mai puțin conștient – și psihiatria, psihanaliza și experiemtele ce au la bază creierul uman s-au dezvoltat. Pentru că nu toți oamenii pot fi supuși prin tehnici de manipulare, iată că există și metode mai barbare dar cu rezultate sigure. Și, cumva, sunt convinsă că acestea chiar se fac iar unii oameni, poate eu, poate tu, chiar îndeplinesc ce li se dictează fără să își dea seama de lucrul ăsta. 

Exact asta se întâmplă și cu eroul nostru, un anume Jeff Duran care se crede doctor în psihiatrie clinică. Da, am zis bine, se crede, pentru că el chiar era psihiatru doar că nu avea calitățile pe care diplomele lui spunea că le-ar avea. Ei bine, totul începe când una dintre pacientele lui se sinucide și sora acesteia vrea să-l dea în judecată. De acolo Jeff începe să realizeze cumva că nu prea își mai amintește lucruri din trecutul lui. Cum ar fi părinții, colegii de școală, când i-a căzut primul dinte etc. Amintirile lui erau exacte, adică o amintire o spunea exact la fel de o sută de ori, fără să schimbe niciun cuvânt, ceea ce niciun om normal nu poate face, pentru că amintirile noastre se schimbă în funcție de context și niciodată nu au aceeași acuratețe. Când avocata, soara pacientei moarte, vine la el acasă alături de un detectiv particular și sunt atacați, aceștia își dau seama că sunt într-un pericol real. Chiar dacă Jeff nu înțelegea de ce și uneori își dădea seama că nu se simte a fi el, nici nu avea alte răspunsuri decât cele pe care creierul său le percepea. 

Avocata insistă să-l ducă la un doctor care făcea minuni cu memoria oamenilor și atunci descoperă că avea un cip în creier. Toate amintirile sale fuseseră modificate, la fel și numele, dar și viața lui. Ultimii cinci ani îi trăise în corpul lui, dar cu o minte hipnotizată căreia i se dădeau impulsuri pentru a nu se întoarce la vechea viață. 

Experimentele guvernamentale din 60′ revin în America zilelor noastre și astfel cei doi află ce s-a întâmplat atât cu sora avocatei, dar și cu doctorul. 

Intriga este destul de complicată, dar, în același timp realistă. Nu pare a fi doar o fantezie, mai ales că despre astfel de experimente s-a mai vorbit de-a lungul timpului. Este un roman alert, plin de neprevăzut și cu o psihologie terifiantă. Merită citit fiecare rând, pentru că vă va pune pe gânduri. 

Lectură plăcută!

Sunt Harry August, născut de Anul Nou în 1919. Am șaizeci și opt de ani. Am opt sute nouăzeci și nouă de ani. 

“Harry August nu este un om obișnuit; după ce moare, el renaște, păstrându-și amintirile din viețile anterioare. Orice ar face, orice decizii ar lua în noua viață, nimic din destinul lui nu se schimbă, pentru că, inevitabil, Harry se întoarce iar și iar la momentul nașterii sale.

Dar atunci când un mesaj din viitor îl anunță că lumea e pe care să se sfârșească, el trebuie să dezlege misterul și să găsească vinovatul, încercând să salveze un trecut pe care nu-l poate schimba și un viitor pe care nu-l poate accepta.

Lumea se sfârșește… Mesajul a ajuns de la copil la adult, de la copil la adult e transmis din generație în generație, de la o mie de ani din viitor. Lumea se sfârșește și noi n-o putem împiedica. Așa că acum depinde de tine!”

#Harry August și aventura vieților lui infinite

De fapt aventura personajului începe prin a unsprezecea viață, până atunci acumulând experiență și trecând prin situații care mai de care mai dramatice. În cea de-a doua viață, copil fiind și revenindu-i aminitrile din prima viață, ajunge la un ospiciu și decide să se sinucidă crezându-se posedat, ceea ce era normal pentru cei pe care istoria îi numea kalachakra – “roata timpului” în sanscrită, care reprezintă în mitologia indiană nașterea neîncetată a vremii, având douăspreze spițe. Doar că Harry nu era un nemuritor obișnuit, el este și mnemonic, ceea ce înseamnă că nu uită niciodată. O specie rară a nemuritorilor. Dacă ceilalți puteau cere, la un moment dat, să li se dea uitarea, pe el nu funcționa. În cea de-a treia viață un agent secret încearcă să stoarcă informații despre viitor de la Harry, atunci aflând acesta de Clubul Cronos și de faptul că mai sunt mulți ca el. Cu un anunț dat în ziar o femeie de la Club reușește să ajungă la Harry și să-i dea un cuțit pentru a se sinucide, dându-i întâlnire în următoarea viață la un punct stabilit.

Pentru a ucide unul de al lor or se apela la uitare, ceea ce însemna că acela o lua de la început viață cu viață, trecând prin toate incertitudinile începutului, fie îi aflai originea și îi omorai părinții înainte de-a se naște, numai așa putea fi ucis un nemuritor.

Harry devine unul dintre membrii importanți ai Clubului, dar, în același timp, pentru că în viețile lui a întâlnit tot felul de oameni, devine și principalul pion în lupta împotriva unuia de-al lor care încearcă să accelereze evenimentele aducând astfel sfârșitul lumii mult mai repede decât ar trebui. Din fericire Harry nu are încredere nici chiar în membrii Clubului pentru a le spune că e mnemonic. Singurele care știu lucrul ăsta sunt două femei care îi sunt foarte apropiate și care-l ajută viață de viață fără a se da la o parte. 

Astfel, printr-un joc inteligent, prefăcându-se că nu își mai amintește viețile anterioare, după ce Vincent, dușmanului Clubului, îi șterge memoria și îl ucide de mai multe ori, acesta reușește să se “infiltreze” în sufletul lui Vincet și să afle ce pune la cale.

Cartea nu este doar despre reîncarnarea oamenilor în ei însăși, la aceeași perioadă de timp, trăind aceleași evenimente, iar și iar, este și psihologică și puțin polițistă, dar, mai ales, este genul acela de carte care îți dă mult de gândit. Dacă viața noastră se repetă na nesfârșit în aceeași perioadă de timp, iar noi, pur și simplu avem doar câteva străfulgerări pe care le numim deja-vu? Desigur, pentru pasionații de călătorii, Harry vă va plimba prin toată lumea, de la Rusia comunistă, China și mai comunistă, până unde vă trece vouă prin cap. Desigur, totul se petrece într-o perioadă destul de zbuciumată cu Al Doilea Război Mondial și incertitudini politice. 

Într-un final, Harry ajunge să fie unul dintre ultimii membri ai Clubului, asta după ce Vincet reușește să le distrugă pe majoritatea și să ucidă mulți dintre ei sau să le ofere uitarea. 

O carte pe care o recomand din suflet. Nici eu nu am crezut că mă poate ține lipită de paginile sale cu atâta intensitate. Poate că este una dintre cărțile revelație ale anului. 

Lectură plăcută!

Unul dintre cele mai ciudate filme.

Care pe care, cine pe cine

Ei, da, “Pet” sună bine, te gândești, oarecum, la niște animăluțe drăguțe care trec prin niște peripeții. Dar nu, v-ați gândit prost. Sigur, personajul principal, adică el, lucrează la ecarisaj. Iubește câinii de care are grijă și suferă atunci când nu sunt adoptați și trebuie eutanasiați. Asta până o întâlnește pe ea într-un autobuz și și-o amintește, pentru că, desigur, fuseseră în același liceu. Doar că ea nu îl bagă în seamă, el fiind genul acela care rămâne pămpălău și după liceu. Omul încearcă să o invite la o cafea, la cină, etc, dar nu îi iese, așa că trece direct la răpire.

Cine e mai nebun?

Debutează ca un film plictisitor cu el obsedat de o ea. El decide să o răpească, da, știu, până la jumătatea filmului stai și te întrebi de ce dracu’ nu închizi. Dar după ce o răpește începe partea bună sau nebună a lucrurilor. Nu, nu o închide într-o cușcă pentru că o iubea, cu toate că o iubea, dar nu ăsta e motivul. Adică e exact ceea ce nu v-ați aștepta niciodată să se întâmple, tocmai de aceea nici nu vă spun. E mult prea tare, trebuie să descoperiți singuri. La început te întrebi care e mai nebun, apoi răspunsul devine evident, niciunul nu stă bine cu rotițele. 

Care-i răpitorul și care victima?

Da, și asta începe să devină o întrebare. Una la care sigur veți primi răspuns. Răsturnările de situație și războiul psihologic fac parte dintr-o intrigă bine construită. Culmea e că se iubesc reciproc, dar fiecare având un alt motiv. Nebunia, paranoia, sociopatia, de fapt și de drept, sunt personajele principale.

Pentru iubitorii genului thriller psihologic recomand. Ideea este fabuloasă, poate nu foarte bine pusă în scenă, dar fabuloasă. 

EU SUNT UMBRA. EU SUNT VICTIMA. EU SUNT UCIGAȘUL. EU SUNT ȚINTA.
PENTRU A SCĂPA, AM O SINGURĂ SOLUȚIE: SĂ FIU ALTUL.
ȘI DACĂ ALTUL ÎNSEAMNĂ EU ÎNSUMI?

Mathias Freire suferă de o boală stranie: aşa-numitele „fugi psihice”. Din cauza stresului, îşi pierde memoria. În clipa în care şi-o recapătă, este un alt om. Fără ştirea lui, primeşte un nou sine, un nou trecut, un nou destin…
Când îşi dă seama de situaţia în care se găseşte, e psihiatru la Bordeaux. Pentru a afla cine este cu adevărat, nu are decât o singură soluţie: să treacă, rând pe rând, prin toate identităţile sale precedente. Cerşetor la Marsilia, pictor nebun la Nisa, escroc la Paris… Mergând pe firul personalităţilor sale, va descoperi adevărul halucinant.
Tensionată şi foarte bine documentată, această urmărire a identităţii oscilează între psihanaliză şi speculaţie ştiinţifică într-un ritm infernal.

În construirea, cu o minuţiozitate ieşită din comun, a intrigii, Grangé face credibil tot ceea ce ia naştere din imaginaţia sa fără limite. — Le Figaro littéraire

Grangé explorează graniţa fragilă care desparte raţiunea de nebunie. Care oscilează între bine şi rău. Ne arată abisul fiinţei omeneşti, cu atât mai terifiant cu cât îl plasează în cotidianul societăţii contemporane.

Pasagerul vorbeşte, în esenţă, despre fuga unui om care, cu poliţia pe urme, îşi anchetează propria identitate. Urmărit în prezent, el se întoarce în trecut. Din descrierile amănunţite ale procedurilor poliţieneşti sau ale lumii subterane a vagabonzilor din Marsilia, Grangé se distinge prin realism, documentare şi, nu în ultimul rând, printr-o formă de seducţie. — Le Point

Pot spune cu o încântare inimaginabilă că este cea mai tare carte a anului. Știu, s-a tot spus că “Fata din tren” e thrillerul anului, dar nu, trebuie citit “Pasagerul” un thriller psihologic de mare angajament. Scris impecabil. Subiect psihologic genial, acțiune polițistă minunată. Nu știu, am doar cuvinte de laudă și nu am ce să spun mai mult. Trebuie doar s-o citiți, nimic mai mult.