Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Mintea mea cu ale ei

Între a face și a nu face, a fi și a nu fi….

November 26, 2017by Oana MujeaNo Comments

Dualitatea

Dualitatea mea, a ta, a oricui. Prin definiție, prin simplul fapt că stăm cu picioarele – mai mult sau mai puțin – pe pământul ăsta, ne face să fim duali. Nu neapărat față de alții, vorbesc aici despre lupta aia interioară pe care o ducem fiecare așa cum putem. Dualitatea noastră este un fel de-a ne privi din exterior în interior. Recunosc, sunt duală. Cică e prima formă atunci când vrei să te vindeci. Am spus-o mereu – cu toate că trebuie să fiți atenți la nuanță, nu e același lucru – am dublă personalitate și mi-o dezvolt pe a treia. Aiurea. Era dezvoltată, doar că stătea cuminte acolo, pentru că duala nu o lăsa să iasă 😉 Știu, n-ați înțeles nimic, dar nu e bai, fiecare când va crește va căuta să vadă diferența.

De ce vrei tu să strici tot?

Zilele trecute am avut o discuție scurtă despre căsătorie, copii și alte chestii perfect omenești. Bine, în ultimul timp, cumva, oamenii se tot leagă de discuția asta. Ajung la mine parcă programați cu o informație de care eu n-am chef să beneficiez. Iar cea mai rea dintre toate e aia cu “râdul lumii”. Mă rog, vouă chiar nu o să vi se ia niciodată să fiți oi? Care e rândul lumii și de ce e definit de ceva concret? Pentru că așa merg lucrurile de când lumea și pământul. Eu nu vreau să fiu nici lumea, nici pământul. De cele mai multe ori am nevoie să fiu doar eu lângă oamenii care chiar contează și care mă înțeleg fără explicații. Nu îmi place să explic de ce fac ce fac când fac. E prea mult. Eu trăiesc într-o lume fără reguli prestabilite. Regulile le fac eu pe parcursul jocului. Sigur, sunt de acord că atunci când vrei să joci trebuie să faci niște reguli, e normal, dar hai să nu fie cele scrise pe toate ușile. Aș vrea ca lumea să-și poată face regulile după propriul cap. Sunt sătulă să văd oameni nefericiți trăind unul lângă celălalt doar pentru că așa impune societatea. Mai dă-o dracu’ de societate că a făcut găini din noi. Și cum spuneam cineva chiar a întrebat: “De ce vrei tu să strici tot?”. Pentru că pot!

Deciziii… Decizii… Decizii

Cred că fiecare la un moment dat în viață a auzit propoziția: “Ori acum, ori niciodată”. Trebuie să decizi acum pe loc pentru că așa i s-a pus cuiva capsa. Și aici nu vorbesc despre lucrurile pe care le faci pentru a-ți câștiga existența, sigur că atunci când ești în spatele unui birou deciziile nu așteaptă, vorbesc simplu despre deciziile care îți pot schimba viața. Și faptul că decizi să ieși azi cu un om îți poate schimba existența sau simplul fapt că duci coșul de gunoi atunci când trebuie sau nu trebuie. Dar când un om, oricine ar fi el, te pune să decizi pentru ceva ce tu nu ești pregătit și sună cu “acum ori niciodată”, cred că cel mai bine ar fi să fie “niciodată”. Nu de alta, dar apoi toată viața voastră va fi o înșiruire proastă de “acum”. Și așa cum zice un înțelept “răbdarea e o virtute”. Nu ne trebuie totul acum și aici. Uneori e bine să mai și așteptăm pentru ca lucrurile să se așeze în mod corect. Desigur, depinzând de fiecare cum vede corectitudinea. “Planetele” alea minuscule trebuie să se alinieze după chipul și asemănarea noastră, iar pentru asta e nevoie de răbdare. Recunosc, n-am fost niciodată un om răbdator, dar lumea asta, într-un fel pe care nu-l înțeleg încă, a ținut să-mi dea câteva lecții pe care le-am și învățat. Și da, chiar dacă nu-mi place să aștept, știu că așa e cel mai bine și lupt cu mine pentru a îmi înfrâna pornirile alea de “acum”. De-a lungul timpului chiar am constatat că răbdarea este un lucru minunat, ultima oară reconfirmându-se cu câteva zile în urmă.

Prietenie și onoare

Rară treabă, o să spuneți. Da, rară, dar încă mai e. Cel puțin în unii dintre noi, iar prieteni sunt aceia care te înțeleg oricum ai fi tu, oricât de nedrept, oricât de cu susul în jos, oricât de… Am avut norocul să am parte de astfel de prieteni știindu-mă eu pe mine o persoană dificilă. Una care răstoarnă situațiile, una care pornește războaie, una care plânge după un animal sau care are sentimente umane pentru cine nu merită. Și da, nu cred că au încercat vreodată să mă înțeleagă, nu de alta, dar cum s-o facă ei când nu mă înțeleg nici eu? Dar măcar au fost acolo și nu m-au judecat. Nu au încercat să mă întoarcă spre normalitatea unanim acceptată și nici să-mi dea sfaturi pe care nu le-am cerut. Dar m-au lăsat să plâng pe umărul lor lunându-și, astfel, poate, doza de nebunie. Ăștia sunt prietenii, nu ăia care știu mereu ce e mai bine pentru tine când nici măcar tu nu știi. Nu ăia care imediat cum ai dispărut vreo două zile te bârfesc pe la colțuri și nici cei care după o lună în care n-ai mai avut timp, chef sau orice altceva să ieși în lume, au uitat că exiști. Cel puțin eu știu că pentru mine, undeva, există vreo trei astfel de oameni și pentru asta le mulțumesc. Păi nu, prietenii mei? nu aveam noi toți acea vorbă? “Prietenii îi numeri pe degetele de la o mână, restul sunt simple cunoștințe”. Așa e, a fost mereu valabilă pentru mine. Și mai ales că ori de câte ori am zis că am găsit alți oameni care ar putea intra în acest cerc restrâns s-a dovedit că mă înșel. Categoric, fiecare ne găsim prietenii de care avem nevoie. Dacă ne plac cei care ne înjunghie pe la spate, așa să fie. Dacă am mai învățat ceva de la viață este că atunci când un om dă o dată, cu siguranță o să dea și a doua oară. Așa că na, zic eu, nu iertați de prea multe ori că vi se întoarce împotrivă și iertarea asta.

 

Mintea mea cu ale ei

Primul meu bal “Ancheta”

October 28, 2016by Oana MujeaNo Comments

Nu știu dacă despre bal e vorba în postul ăsta. Nici măcar despre prima mea participare. E un fel de emoție, de nebunie și un fel de plăcere pe care nu o pot defini. Nu e vorba nici despre distracție neapărat, pentru că noi muncim – mă rog, până la un punct. Este mai mult vorba despre echipă. Pentru că orice s-ar întâmpla aici s-a creat o echipă, desigur, cu bune și rele, dar astea trec și faptul că atunci când cineva se ia dintre unul dintre noi e pe varianta mușchetarilor, vă dați seama ce poate ieși. Doar noi ne putem lua de noi. Iubesc echipa asta cu bune și rele și, de ce să nu recunosc, indiferent ce decid mai departe, nu am de gând să ies în totalitate din această comunitate.

dsc_49951-699x464

Oricum, până una, alta, aștept cu nerăbdare balul acesta. Și sper că și invitații au acceași dorință de-a ne fi alături și de a se simți bine. Fiecare bal “Ancheta” este unul memorabil. Nimeni nu a plecat vreodată dezamăgit. Surprize, premii și un catalog care arată demențial. Anul acesta lângă noi s-au implicat și cei de la Sursata.ro. Ceea ce ne face mare plăcere. Nu contează cum ne numim, important este că suntem o echipă și asta se vede. Și cel mai important este că eu sunt îndrăgostită cu adevărat de acești oameni cu bune și rele. Indiferent cum ne-ar percepe ceilalți, indiferent de divergențele noastre de opinie – pentru că altfel nu ar fi democrație – noi suntem un tot, ceea ce ne dă putere și încredere. Vă ador colegii mei, nu, greșesc, vă ador prietenii mei. Aici am văzut adevărat prietenie. Cu divergențe sau fără, noi ne acceptăm așa cum suntem. Și mi-aș dori ca în lumea.. nu, să nu mergem atât de departe, ca în orașul ăsta să fie mai multe colective de acest fel.

În seara asta vom fi împreună alături de prieteni. Chiar dacă de multe ori suntem acizi, niciodată nu e personal, dar presa, în primul rând, trebuie să spună adevărul și pentru asta suntem noi. Și suntem fericiți că înțelegeți asta. Aceasta este seara prieteniei și a veseliei. Abia aștept să ne vedem, să ne strângem mâinile și să creem relații de parteneriat indiferent de unde sunteți. Aceasta va fi o seară magică, iar magia noastă este perfectă.

Mintea mea cu ale ei

Dacă vrei cu adevărat o “haită”, respectă-i pe cei cărora încă le mai pasă de tine

July 18, 2016by Oana MujeaNo Comments

Haita sunt cei care îți sunt alături la bine și la greu. Nu trebuie să fie mulți, doar câțiva care să înțeleagă atunci când e cazul.

Poze-Husky

Exemplul meu e evident. Noi suntem o “haită”. Și când spun asta mă refer la redacție. Așa cum un club moto este o haită. Firește, cu bune și cu rele, pentru că e imposibil să fie toate bune. Cu toane și nervi, dar, în același timp, cu sentimentul că oricât te-ai fi înjurat azi cu unul dintre ei, mâine știi că te poți baza pe respectivul.

“Haita”, firește, poate fi gruparea de prieteni sau cea de la muncă – mai rar în acest caz, dar nu imposibil – E important să știi că te poți baza pe cineva. Pe colegul, prietenul, ruda… Nu știu, dar e clar că voi înțelegeți ideea. Trebuie să o înțelegeți. Există prieteni și prieteni, relații și relații, oameni și oameni. Și dacă nu-i înțelegem pe fiecare așa cum e atunci nu facem decât să fim răutăcioși la modul gratuit. Eu îmi doresc să fiu înțeleasă cu toanele și fițele mele, pe care, de ce să mint, le am. Dar dacă oamenii de lângă mine mă iubesc cu adevărat înțeleg că și defectele fac parte din ceea ce sunt eu. Nici unul dintre noi nu e perfect.

Într-un grup, mai mare sau mai mic, apar și neplăceri, asta e clar. Dar dacă suntem uniți putem trece peste. Asta e, fiecare om e așa cum e el. Nu toți reacționăm urât la nervi. Unii – cum aș fi eu – țin mult până să se exteriorizeze, alții, din contră. Na, fiecare cum l-a lăsat natura. Dacă am fi la fel ne-am plictisi. Mai rău e că nu încercăm să ne înțelegem unii pe ceilalți. Sau nu mai avem răbdare. Dar totuși, e ceva care-mi place la noi, ne unim dacă unul pățește ceva. Sau așa vreau să cred.

Cel mai rău e atunci când nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Aici se rupe firul. Aici se rupe tot. Când intervine starea aia de nebunie, de încrâncenare. Toți avem probleme, diferite ce-i drept, dar fiecare le trăiește la o anume intensitate și avem impresia că ale noastre sunt un capăt de țară.

Nu e chiar așa. Eu mă gândesc, încă șocată, la ceea ce s-a întâmplat la Berevoiești. Acolo a fost o “haită” criminală – încă mai e. Mă gândesc la copiii ăia prin ce traume au trecut. Unii nu se vor mai recupera niciodată. Noi suntem bine față de alții. Dar avem darul de-a amplifica totul, pentru că, normal vorbind, fiecăruia i se umple paharul. Dar hai să-l golim. Suntem o “haită” până la urmă și nu ne abandonăm unul pe celălalt. Indiferent pe ce cărări am apuca, suntem unii pentru alții. Așa trebuie să fie. Mâncăm o pâine împreună și asta e tot ceea ce contează, pentru că la greu tragem toți. Și dacă nu ăsta e cel mai important lucru nu știu care mai e.

Dragostea față de celălalt ar trebui să fie fără a judeca. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem: cu bune sau rele. Suntem oameni și trebuie să fim așa până la capăt. Trebuie să fim și să rămânem o “haită”. Greu, ușor, le trecem noi cumva pe toate. Cu nervi, cu râsete, cu bucurii și necazuri. Viața nu iartă pe nimeni, dar hai s-o privim mai cu seninătate și să fim mai buni unii față de ceilalți. Mai înțelegători și să facem totuși o minimă diferență între cei care trag și ceilalți. Atât din puțul gândirii. Dar nu uitați că fiecare e special în felul lui și dacă am gândi la fel am fi doar o masă de manevră.

Mintea mea cu ale ei

Prietenie și falsitate!

July 4, 2016by Oana Mujea1 Comment

Există! Puțini. Îi numeri pe degetele de la o mână. Există și acei oameni care vin pe neașteptate în viața ta și îți sunt mai prieteni decât cei vechi. Oamenii aceia care vin când trebuie pentru a fi lângă tine chiar dacă tu nu le-o ceri.

16-c

Aici nu vorbesc de foști, actuali sau ce or mai fi, iubiți. Ci pur și simplu acei oameni care te acceptă așa cum ești și nu te judecă. Care înțeleg când ești nervos și, din tâmpenie, îți verși nervii pe ei pentru că oricum te iartă, oamenii aceia care nu te lasă să cazi… știți voi la ce mă refer. Și oricât i-ai supăra – că, na, se mai întâmplă, ei pot înțelege că nu asta ai vrut.

Dar mai există și falșii prieteni pe care nu întotdeauna îi simți. Oamenii ăia care te trădează la modul barbar și apoi tot ei vor ca tu să nu le întorci “favoarea”. Ei, pe dracu’. Da, sunt politicoasă cu tine, chiar dacă ai vrut și poate ai și reușit să mă îngropi, dar ies de acolo și mă port normal până te ucid. Nu înțeleg de ce, de cele mai multe ori, prieteniile se transformă într-un fel de “îți arăt că sunt mai bun ca tine”. Nu există așa ceva. Da, poate ești mai bun, dar fii și om, pentru că despre asta vorbim.

Urăsc oamenii care în față ți se dau prieteni și pe la spate nu mai știu cum să ți-o tragă. Spune verde în față “Nu te plac”, poate că n-ai un motiv, dar nici nu te da ceea ce nu ești.

Sunt fericită din punctul ăsta de vedere pentru că am întâlnit un suflet care simte, are dureri, are frustrări și nu îi e teamă să arate asta. Dar, mai ales, își iubește prietenii chiar dacă ei sunt niște porci. Să nu te schimbi niciodată! Până la urmă lucrul acela minunat va veni, trebuie doar să ai răbdare și încredere că încă mai există oameni. Tu nu ești falsă, ești ceea ce ești și îți poți asuma asta. Lucrul ăsta e cel mai important din lume. Așa să fii mereu.

Recenzii și baliverne

Centrul Cultural Mioveni – “Secretul fericirii” și Dan Bordeianu

March 26, 2016by Oana Mujea2 Comments

IMG_1803

 

După ce toată luna la Centru Cultural – Educativ Mioveni au fost multe, multe piese din capitală, astăzi am ajuns și eu la “Secretul fericirii” cu Dan Bordeianu (frumos bărbat), Vlad Zamfirescu și Irina Velcescu – adică David, Toma și Ana și, de asemenea, amintita Monica care “dormea”. Cele două familii fac parte dintr-o gașcă de prieteni foarte buni. Ei patru fiind cei mai buni prieteni din lume. Nu știu și nu ar trebui să vă spun despre ce e vorba, oricum, piesa este foarte, foarte bună și are răstunări de situații la care nu v-ați aștepta niciodată. Dar un lucru tot pot să vi-l spun, nu ar trebui să ai încredere nici în propria respirație. Ca în viață, prietenii se trădează și părerile de rău sunt prea târzii, dar, de asemenea, răzbunarea e frumoasă 😀 Merită văzută.

Restul fotografiilor le puteți vedea aici. Sunt multe.

Și dacă sunteți interesați de viitoare spectacole și nu numai intrați pe siteul Centrului Cultural. 

Cam atât pentru azi, pot să mai spun doar atât: sunt happy 🙂

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics