Știu, știu, cam toți ați văzut măcar primul episod regizat de cei de la HBO, dar măcar ați încercat cartea?

Recunosc că am comandat-o din plictiseală, și, firește, nu mai știam ce să fac cu banii. Nu, adevărul e că atunci când am comandat “În ape adânci” nu am văzut altceva care să-mi mai atragă atenția pe la editura Trei și am zis: “hai, mă, fie, să vedem”. Ideea e că am văzut primul episod. Mi s-a părut drăguț, dar nu suficient pentru a urmării întreaga mini-serie. După ce v-am povestit despre “În ape adânci”, plictisită de net, televiziune și alte tâmpenii, am zis să mă apuc de “Marile minciuni nevinovate”. Hmm, da, m-a captat repede.

Ce am observat imediat după ce am terminat-o și am mai urmărit două episoade din film? Ei, bine, da, iar nu se respectă cartea, iar se întâmplă lucruri care în carte nu s-au întâmplat. Așa că am renunțat cu totul la serial, care, da, e și cam siropos.

Romanul acesta începe cu o crimă sau un accident. Firește că nu avem de unde să știm, pentru că acțiunea începe cu șase luni în urmă. Madeline e o tipă la patruzeci de ani, vârstă pe care o împliniște exact când o cunoaște pe Jane, cea mai tânără mămică. Pentru că Madeline “vrea să salveze o gloată de adoleșcenți” în timp ce-și duce fiica cea mai mică la grădiniță, își sucește glezna. Jane care vede totul și care avea același traseu cu Madeline,la grădiniță, împinsă de fiul ei se duce să o ajute. Și așa se leagă cea mai frumoasă prietenie. Alături de cele două, desigur, vine și Celeste cea mai frumoasă, mai bogată și mai norocoasă femeie din oraș, cel puțin aparent.

Totul începe cu prima zi de grădiniță când băiețelul lui Jane, Ziggy este acuzat de o fetiță că a strâns-o de gât. De aici mamele se împart în tabere, desigur, Madeline care e o luptătoare rămâne alături de Jane, la fel și Celeste. Însă asta e doar tragedia lui Jane. Tânără, atât de tânără că este confundată cu o bonă, misterioasă, cu un trecut sumbru și dureros.

Tragedia cea mai mare, mai reală și cea mai bine ascunsă, în schimb, este a lui Celeste. În ciuda vieții ei aparent perfecte alături de un bărbat de o frumusețe răpitoare și plin de bani, aceasta, de dragul gemenilor, acceptă abuzurile fizice ale soțului, aproape convingându-se că sunt din vina ei. Celeste trece printr-o adevărată luptă ea cu ea, dar, în același timp încearcă să o susțină și pe Jane, până când Jane îi dezvălui cel mai mare secret al ei și atunci Celeste înțelege că trebuie să oprească abuzul asupra ei și s-o protejeze pe Jane.

Spuma, desigur, este Madeline. Are și ea proprii demoni. Un fost soț care s-a mutat cu soția extrem de tânără și cu fiica lor în orașul ei, dar și o fiică adolescentă din relația cu fostul care îi provoacă suferințe. Cu toate astea Madeline e hotărâtă să-și apere prietenele chiar în ciuda actualului soț, dar mai ales în ciuda Renatei și a celorlalte mame care o acuză pe Jane și pe fiul acesteia.

Întreaga carte este presărată cu mărturiile accidentului sau crimei, dar, până la final, nu veți ști cine a fost ucis. Asta dacă nu ați văzut filmul, care pun pariu că a pierdut niște lucruri interesante. Cum s-a ajuns la o crimă și ce legătură au cele trei? Vă garantez că merită citită. Are tot ce vă doriți: dragoste, ură, răzbunare, iertare, pasiune, crimă. Ce ați putea dori mai mult?

Ritmul e alert și cu fiecare pagină o să doriți să înțelegeți mai mult. Da, o carte de 9,50 pe care o recomand cu drag. Unde mai pui că e și amuzantă…

Un proiect mai vechi care până la urmă a fost uitat într-un raft, dar cine știe?

Târfa „Jack”

Jurnal:

Marţi 5 august

Crima a fost anunţată la nouă şi douăzeci dimineaţa. Stăteam pe hol, lângă răcitorul de apă, rugându-mă să o şi răcească, nu numai s-o fiarbă, când Mihai Iordache, şeful secţiei Criminalistică, m-a tras de mână m-a vârât în birou făcându-mă să vărs toată apa pe blugii mei noi.

Dacă nu l-aş fi iubit ca pe un tată, cu siguranţă l-aş fi pocnit sau l-aş fi înjurat. În orice caz, aş fi fost impertinentă. Doar sunt cunoscută pentru asta ca un cal breaz.

M-a împins spre scaunul de piele, iar eu, fără să scot nici un sunet, m-am aşezat. A tras jaluzelele şi a închis uşa, ba nu, a încuiat-o de trei ori. Sigur că nu m-am putut abţine.

– Să înţeleg că, în sfârşit, o să lichidăm pe cineva? Lucrăm profesionist?

Nu mi-a răspus. Întunericul a pătruns încăperea şi peretele din faţa mea s-a luminat, pe el apărând trupul unei femei moarte.

Fireşte, oricine altcineva ar fi reacţionat la vederea unui cadavru, fie el o proiecţie pe un perete. Eu n-am făcut-o.

– Nume de cod „Erika”, spuse Mihai. Nu ştim adevărata ei identitate.

– Cod?

– Prostituată.

– Curvă.

Ridică ameninţător din sprâncene, iar eu îi acord un zâmbet strâmb. Imaginea se schimbă. Erika e acum pe masa metalică din morgă, cu chipul văruit în alb…

– Var?

– Da.

Pleoapele îi sunt deschise. Ochii senini. Priveşte spre niciunde. Trupul gol. Sânul stâng tăiat. Fără alte „avarii” majore, dacă nu puneam la socoteală cele câteva vânătăi de pe coapse.

– Var pe chip şi sânul tăiat.

– Da.

– Şi?

Mihai a stins videoproiectorul şi s-a aşezat în faţa mea fără a aprinde lumina.

– Foarte conspirativ, am comentat.

– E a patra pe luna asta, spuse Mihai fără a mă băga în seamă. Iniţial am crezut că e o poveste simplă…

– Aşa că ai lăsat cazul pe mâinile incompetenţilor, am spus repede. Bine, avem un criminal în serie „Jack Spintecătorul” de pe Dâmboviţa.

Mihai a aprobat. Eu am continuat:

– Toate prostituate? Ucise în acelaşi mod?

– Da, spuse el. Varul, cred, are darul de-a le amorţi, dar şi de-a marca altceva ce-mi scapă. Nu ştiu ce-ar putea reprezenta sânul tăiat. Întotdeauna stângul.

Miercuri 6 august

Toate victimele îşi făcuseră meseria în jurul hotelului „I” din capitală, ceea ce înseamnă că erau de lux. Fără cinci sute de euro nu îţi adresau nici un „bună ziua”. Asta, de asemenea, înseamnă că „Jack” de pe Dâmboviţa nu are gusturi ieftine, spre deosebire de Jack cel real. Asta presupune şi că are o maşină scumpă şi cel puţin o mie de euro în buzunare, bani pe care şi-i recuperează după încheierea ciudatului ritual.

Eram însoţită de Victor Blid, colegul meu, singurul, de altfel, care tot insista să-mi stea prin preajmă. Ceilalţi nu vor să lucreze cu mine. Nu că aş plânge în pumni de ciudă. Aşa că mi s-au propus tot felul de şedinţe de consiliere, pentru a învăţa cum să-i ascult pe ceilalţi. O poveste destul de amuzantă, pe care am s-o detaliez într-un alt capitol al jurnalului meu.

Victor a pus mâna pe câteva „vuvuzele” şi le-a interogat. Târfele ne miros întotdeauna de la kilometrii distanţă şi spală putina. Dar de data asta erau speriate şi dispuse să vorbească. Făcând chiar un fel de concurs. Sigur că exista riscul să le săltăm, dar când un criminal în serie pândeşte pe la colţuri, frica de moarte devine prioritară. În plus, eu n-am nimic împotriva curvelor. Iar faptul că nu plătesc impozit pe ceea ce câştigă, oarecum mă face să mă simt răzbunată. Hei, nu eu sunt cea care n-a vrut legalizarea prostituţiei. Şi apoi, eu una, n-am de gând să le păzesc fundul. O fac pe proprie răspundere. Cele mai multe dintre ele sunt majore. Şi nu mi se pare chiar aşa rău să ceri bani pentru a lăsa un cretin să-ţi folosească trupul. Dacă ai tăria necesară, de ce nu?

Singura care n-a apărut a fost Carmen. Fetele au declarat că are alt peşte decât al lor. Unul pe nume Vlad Cuţitaru’. Tipul are un Ferrari, model destul de nou din câte se pricepeau ele şi câteva vile prin ţară.

Logica îmi spunea că dacă are un Ferrari, maşină care l-a făcut cunoscut, cu siguranţă că mai are încă două sau trei maşini de lux. Poate nu noi, dar suficient de îngrijite pentru a păcăli chiar şi o târfă de lux. Dar să nu tragem concluzii pripite.

Întrebate cum arată Vlad, nici una n-a ştiut să răspundă. Îi văzuseră doar conturul din spatele geamurilor fumurii.

Interogatoriu: Miercuri 6 august

Am decis să transcriu unul dintre cele mai interesante interogatorii aici.

Interogata: Cătălina Iordache, cunoscută sub numele de Black, în vârstă de 23 ani. Prostituată. O să-i folosesc iniţialele: C.I

Eu o să fiu I.S

I.S: Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

C.I: (după ce s-a gândit mai bine de şaizeci de secunde). Trebuie să înţelegi că nu trebuie să avem grijă una de alta. Peştele nostru ne oferă protecţie. Avem băieţi care ne păzesc ca pe ochii din cap…

I.S: (Nu m-am putut abţine să n-o întrerup). Da, se vede.

C.I: Nu e chiar aşa. Nu ne pot păzi şi atunci când decidem să urcăm în maşina unui tip. De obicei oamenii închiriează camere luxoase la alte hoteluri. Nimeni nu vrea să stea prin preajma hotelului „I” prea mult. Oamenii ştiu ce caută acolo bărbaţii cu bani. Dar să revin. Pe Erika cred că am văzut-o ultima oară, luni, în jurul orei prânzului. Era în holul hotelului cocoţată pe o canapea şi sorbea dintr-un pahar cu brandy. Nu avem clienţi la ora aia, aşa că eu m-am dus la bar şi am citit o carte.

I.S: N-ai interacţionat cu ea?

C.I: Nu, doar ne-am salutat din priviri. Nu vorbim prea mult între noi. Fiecare are viaţa ei separată şi nu vream să fim prea apropiate. Majoritatea suntem studente. Lucrăm douăzeci şi patru de ore ca prostituate pe săptămână, fiind libere să ne alegem clienţii. Nu avem un număr impus pe zi. Daniel se poartă frumos cu noi şi avem toate condiţiile. Dar, cu toate astea, tot suntem obosite, speriate şi traumatizate. Viaţa asta nu e uşoară. Dar nici una dintre noi nu are de ales.

I.S: Nu sunt aici să judec de ce o faceţi sau de ce nu. E treaba voastră. Însă vreau să înţeleg. De ce nu vă doriţi apropierea? N-ar fi mai uşor să vă sprijiniţi una pe alta?

C.I: Da, ar fi mai uşor. Şi, într-un fel, chiar o facem. Dacă suntem atacate ne ajutăm reciproc. Dacă una dintre noi a avut o noapte nu tocmai „normală”, sigur, o facem, măcar cu o vorbă bună. Dar nu intrăm în detalii. Vieţile noastre particulare, dincolo de nume de scenă, ne aparţin. Viaţa mea dincolo de toate astea e singura pe care nu mi-o poate invida nimeni. Dacă mă înţelegi.

I.S: Am înţeles. Să vorbim despre Carmen.

C.I: Oh, da, Carmen. Şi eu am fost intrigată când o fată cu un peşte diferit a ajuns la hotelul „I”. Presupun că celălalt l-a plătit bine pe Daniel pentru a face aranjamentele. Ea nu e ca noi. E băgăcioasă, vorbăreaţă şi îi place să povestească despre fiecare client în parte. Într-un cuvânt e indiscretă. Cred că asta e singura ei viaţă. În plus, e needucată. Nu-i o fată proastă, doar că… ei bine, e cam ţărăncuţă. Dacă noi, celelalte, avem planuri de-a scăpa de viaţa asta, ea nu are. Îi place. Pune pasiune în ce face şi asta o împlineşte. Sau cel puţin aşa mi-a dat senzaţia. Toate o ocolim, pentru că noi nu vrem să fim invadate. Doar că, de cele mai multe ori, nu ai cum s-o eviţi pe Carmen. Şi în loc să vorbeşti tu, o asculţi pe ea. Sau, cel puţin, te prefaci.

I.S: Înţeleg că nici una nu l-a văzut pe Vlad Cuţitaru’.

C.I: Nu.

I.S: Ştii unde am putea da de Carmen?

C.I: Spunea că trăieşte în vila lui de la Snagov, dar n-aş putea spune care e aia.

I.S: Încearcă să-ţi aminteşti măcar un detaliu.

C.I: (După ce-a băut un pahar de apă şi a fumat două ţigări). Spunea ceva de un gard verde şi trei pitici ornamentali cumpăraţi din Japonia.

Miercuri 7 august

Am identificat casa. Era pe numele lui Vlad Păunescu, controversat om de afaceri. Se zvonise că ar umbla cu un grup de „cuţitari”. Ţigani dispuşi să-şi taie şi mamele pentru o mână de „arginţi”. Dar toate fuseseră simple speculaţii, nimeni nu dovedise nimic.

Am obţinut mandat de percheziţie în jurul orei treisprezece. A fost nevoie de nervi tari şi ameninţări voalate pentru a-l convinge pe Procuror să ne dea hârtia. În cele din urmă i-am spus că o să dovedesc că e pe mâna cu mafia şi nu-l mai scoate nici dracu’ din troacă. M-a luat în serios şi a semnat ordinul.

La ora cincisprezece eram în faţa porţii. Gardul verde şi trei pitici ornamentali. Echipa de intervenţie era în spate. Eu şi Blid am sunat la interfon. Glasul femeii, somnoros, s-a auzit instantaneu.

– Da?

– Poliţia, deschide.

O clipă nu s-a auzit nimic, apoi, mult mai trează, a întrebat:

– Poliţia?

– Vrem să vorbim cu Vlad Păunescu, avem mandat de percheziţie, dacă nu deschideţi vom intra cu forţa.

Femeia n-a mai spus nimic, s-a auzit un click şi poarta s-a deschis.

Nu o să fac o descriere a curţii. Dar pot spune că avea în jur de două mii de metri pătraţi, casa aflându-se în spate. Departe de drumul principal. Oricine ar fi avut timp să o ia la fugă până am ajuns noi acolo, chiar şi cu maşinile.

Am coborât. În uşa din faţă stătea proprită o femeie la un metru nouăzeci, numai piele şi os. Brunetă, creolă, dar semăna mai degrabă cu o girafă subnutrită. Era doar în lenjerie intimă, peste care îşi trăsese în grabă o bluză de trening.

Eu şi Victor ne-am legitimat, am arătat ordinul de percheziţie şi am cerut să vorbim cu Vlad.

– Vlad lipseşte de o săptămnână.

Am intrat. Îmi pare rău să o spun, dar nu era o casă normală, era un muzeu. Picturi de toate felurile atârnau pe pereţi. Le-am studiat o clipă. Nici un fals. M-am întreb câte dintre ele or fi furate. Probabil majoritatea.

Femeia ne-a invitat într-un living imens. Ar fi putut face şi o piscină acolo, nu i-ar fi deranjat cu nimic.

Am întrebat-o cu cine am onoarea.

– Maria Duţulescu.

– Carmen?

Zâmbi.

– Da.

– N-ai mai apărut la „muncă” după ultima crimă.

M-a privit mirată.

– Ultima crimă?

– Erika.

– Erika a fost ucisă?

Am rămas pe loc fără să-i ofer vreun răspuns. Eram sigură că-l cunoaşte deja.

Am studiat-o. Pe coapsele ei se vedeau urme de înţepături.

– Pot să te duc la secţie şi să te închid doar pentru simplul fapt că eşti consumatoare, am arătat ostentativ spre coapsele ei.

– A roşit.

– Jur că nu ştiam că Erika a fost ucisă. Stau în casă de patru zile. Am fost prea… ameţită. Şi dacă Vlad tot e plecat, am zis că-mi pot lua şi eu liber.

Totul mi-a venit în minte pe loc. Ştiam. Ştiam totul. Dar trebuia s-o fac să vorbească. Ea se aşeză în faţa lui Victor şi, crezându-se, probabil, în postura de Sharon Stone, îşi desfăcu uşor picioarele, lăsându-şi mâinile să-i alunece uşor spre interiorul coapselor.

– Frumos spectacol, remarcă Blid. Dar nu suficient.

Femeia îşi trânse picioarele şi se crispă.

– Nu ştiu cu ce vă pot fi eu de folos. Nu ştiu nici unde e Vlad, nici când se întoarce. Aşa că dacă vreţi percheziţionaţi şi plecaţi.

– Aş vrea răspunsuri, am zis eu.

Şi-a strâns bluza de trening pe lângă corp.

– Nu am răspunsuri.

– Străduieşte-te! Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

– Cu patru zile în urmă.

– Ai vorbit cu ea?

– Erika era o scârbă. Nu vorbea cu nimeni. Avea impresia că e buricul pământului.

– Clienţi mai buni? interveni Blid.

Fata pufni pe nări ca un taur gata de atac.

– Clienţi mai buni. Ha. Nu există clienţi mai buni sau mai proşti. Există clienţi fideli şi clienţi noi. Ei ne aleg, nu noi pe ei. Asta e politica. O respectăm.

– Erika era una dintre cele mai alese din câte ştiu eu, am plusat.

– Oarecum. După moartea celorlalte ea le preluase clienţii.

– Lucru care te scotea din sărite, interveni Blid.

Ne aruncă o privire cruntă, amestecată cu firicele roşii din pricina drogurilor.

– Eu am clienţii mei, nu râvnesc la ai altora.

Am studiat-o din cap până-n picioare, într-un mod ostentativ, făcând-o, pentru scurt timp, să se simtă prost.

– Nu eşti marfa de cea mai bună calitate, am spus.

Îşi strânse buzele.

– Poate că nu sunt.

– M-am tot gândit, Maria. Ce ar putea reprezenta varul? Drogurile pe care Vlad te face să le înghiţi?

– Doar nu crezi că eu le-am ucis.

– Stai jos şi ascultă-mă până la capăt.

Sunt sigură că am spus-o pe un ton calm şi neutru, dar totuşi ea a părut speriată. Aşa că m-a ascultat.

– M-am interesat. N-am găsit informaţiile pe internet, dar o bibliotecară poate face minuni. Chiar dacă nu se pricepea ea la droguri, o semnificaţie tot a găsit-o. Sânul tăiat.

Zâmbi rece.

– Una din poveştile amazoanelor spunea că femeile acelea îşi tăiau un sân pentru a nu le încurca în manevrarea arcului. Doar că ai greşit sânul.

– Nu eu…

– Nu aveau încredere în Vlad, oricum nu-l cunoşteau, am zis eu. Dar fetele ştiau destul de bine să-şi aleagă clienţii. Îi intuiau. Uneori o mai dădeau şi-n bară, dar cel mult se molipseau cu un pervers pe care îl puneau la punct într-un fel sau altul. Nu se lăsau convinse uşor să urce într-o maşină. Unele dintre ele cereau informaţii suplimentare. Altele chiar sunau la hotelurile unde bărbaţii închiriau camerele pentru a fi sigure că li se spune adevărul. Dar…

– Termină, spui prostii.

– Eşti nerăbdătoare, a comentat Victor.

Am continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Dar aveau încredere în tine. Nu te plăceau, dar nici nu se gândeau că eşti o psihopată, aşa că, ori de câte ori te-ai oferit să le duci acasă, au acceptat.

……………………………

După ce am citit “Și dacă e adevărat…”, am decis să mă întorc într-o bună zi la Marc Levy și am făcut-o. La fel ca data trecută am citit cartea într-o zi, pentru că dacă te apuci de ea nu știi cum s-o mai lași din mână.

Este una dintre acele cărți care te face să te gândești la tot ceea ce ai făcut greșit în viață și cum ai îndrepta lucrurile dacă ți s-ar mai da cu adevărat o șansă. Eroul nostru este ucis de un asasin misterios, dar se trezește cu două luni înainte de crimă – asta dacă putem numi că a fost cu adevărat o trezire, pentru că, în realitate, totul se întâmplă atunci când medicii îl tot readuc la viață. La început omul nu prea vrea să schimbe cursul zilelor, ziarist, cu memorie foarte bună, își aduce aminte cum a decurs fiecare zi din ultimele două luni, dar, în cele din urmă începe să facă lucruri care schimbă ordinea lucrurilor așa cum o știa el. Și, pentru a fi și mai palpitant, un personaj din “Și dacă e adevărat..” intră în joc.

În timp ce ziaristul încearcă să afle cine este criminalul, se zbate într-o anchetă a furtului de copii din Argentina și încearcă să-și protejeze viitoarea soție de el însuși, lucrurile o iau razna. Face salturi în timp, se confruntă cu lucruri pe care nu a trebuit să le ia înseamă înainte, iar durerile și coșmarurile nu-i dau pace. În aceste două luni încearcă să-și ducă viața cât mai normal, să facă ce-a făcut și înainte, dar să și îndrepte din greșelile comise.

O analiză a vieții profetică, care te pune pe gânduri și te intorduce într-o introspecției a propriei ființe. Voi ce ați face dacă ați mai trăi o dată?

Dar mai întâi aș recomanda “Și dacă e adevărat…”, asta doar pentru a înțelege câteva lucruri. Ceea ce știu cu siguranță e că o să mă reîntorc la Marc Levy cât mai curând. Nu are neapărat condei, dar are acel dar de-a te face să-ți pui întrebări așa cum n-am mai întâlnit până acum la alt scriitor.