Nu sunt rezistentă din fire. Cum apare un păcat, nou sau vechi, cum mă prinde cu garda jos. Tot așa nu pot rezista nici împotriva sau cu alții, aici fiind chestie de nuanță, dar pot rezista contra firmei unde lucrez, adică să stau la firma de lângă. Vă întrebați de ce taman la aia de lângă. Pentru că dacă n-ar fi cofetărie ar fi cârciumă. Și în vremurile astea, decât să-ți ucizi colegii personali, mai bine îi ucizi pe ai altora. Nici juridic vorbind nu au ce-ți face, că doar nu trebuie să cer autorizație, zău așa. Am și motive întemeiate: dracu’, dacă nici în cârciumă… cofetărie, mă rog. Dar nu-mi place de ei – nu, nu de colegii mei vorbesc. Pe lângă faptul că niciodată nu au mărunt, te mai pun să-ți prepari și singur cafeaua ceea ce mi se pare ok, dar nu îmi cere bani pe asta.

Oricum, la oboseala instalată zilele astea, cred că o crimă m-ar “face om”. Nu mai suport plângeri, lamentări și nici chestii care nu mai depind de mine de la un punct încolo. Vreau să dorm. Sau nu, vreau să stau în bula mea. Aș Rezista eu cu sau fără haștag, dar de la o vârstă parcă nu mai e cum a fost. Acum pe bune. De ce dracu’ să mă opun când pot să nu?

Mă obosesc și ceilalți oameni care au o mie de probleme de nerezolvat și cumva se uită la mine cu speranță. Pfff, eu nu mă pot rezolva pe mine, dar pe voi, zău. Și apoi de ce aș face-o? M-am uitat și eu la voi cu speranță și mi-ați dat una peste față. Eu nu vă dau că vă dați singuri, dar lăsați privirile alea de milogi, n-am chef de ele și nici nu mai țin.

N-are rost să vină nici jandarmii, dacă mă gândesc mai bine îmi e lene să ucid, cum îmi e lene și de orice altceva.

Cred că cel mai bine aș rezista unui somn, doar că nu pot să dorm. Și uite așa se întâmplă să avem un cerc infinit de chestii care nu se mai termină. Să fie de la luna plină?!

P.S: Simt o tristețe dincolo de ceea ce ar putea exprima cuvintele. De ieri nici SRI-ul nu mă mai iubește. Nu cred, nu pot și nu vreau să cred.

Aud des „nu mai ești femeia pe care am cunoscut-o”. Nu sunt doar o femeie sunt mai multe. Mă cunoști într-un fel, poate veselă, poate tristă, poate plictisită, poate obosită. Mâine e altă zi, pot fi nervoasă, pot fi fericită, îmi pot schimba starea de la o secundă la alta. Acum te iubesc până dincolo de nori, iar în secunda următoare îmi ești total indiferent. Nu urăsc. Nu știu de ce, dar n-am timp, n-am ficați în mine, n-am inimă pentru ură. Cred că ura consumă energia degeaba, dar asta nu înseamnă că iert.

Da, poate azi îmi devii indiferent dar mâine, ei bine, mâine dacă îmi pici în mână nu te iert. Te dobor. Și nu, nu regret. Dacă decid să dobor pe cineva și în cele din urmă o voi face nu voi avea nici cea mai mică mustrare, nu te iluziona.

Nu joc roluri. Categoric nu sunt acea femeie victimă. Poate că în viața asta, ca orice altă femeie am fost/sunt un #MeToo. Aiurea. Nu sunt asta. Oricât ai încerca tu să mă dobori, n-ai cum, pentru că tu nu contezi. Nu contează că mă fluieri, că mă jignești sau că ești un obsedat care pur și are impresia că mă pune într-o postură aiurea atunci când trece limita glumelor sexuale. De fapt, ești un nimeni și tocmai din acest motiv nu ai cum să mă miști.

Dar nu despre asta era vorba neapărat. Vrei să fii o femeie doborâtă de bărbați? Problema ta. Dar, la fel de bine îi poți doborî și tu pe ei.

O, da, ei sunt mult mai sensibili. Categoric, e posibil să devină violenți, dar asta nu îți poate atinge sufletul.

Trebuie să înțelegeți dragi bărbați că nu suntem doar femei. Doar bucăți de carne, așa cum nu sunteți nici voi.

Personal sunt un om liber, atât cât pot. Încerc pe cât posibil să nu rănesc, dar nu prea-mi iese și de obicei mă provocați.

E simplu. Azi vreau să fiu liberă, mâine vreau să fiu cu tine. Nu îmi plac manifestările drăgăstoase în public, așa cum urăsc glumele atunci când sunt nervoasă. Nu mă ajută, din contră. Am momentele mele în care trebuie să fiu lăsată în pace. Să gândesc, să găsesc soluția, pentru că tu, oricine ai fi, orice părere ai avea, nu înseamnă că e bună pentru mine. Poți încerca să te pui în locul meu, dar nu poți simți cu adevărat ce simt eu. Nu ești cunoscătorul absolut.

Recunosc, sunt femeie și sunt greu de înțeles, dar același lucru e valabil și pentru voi. Mai simplu, suntem oameni și ne e greu, de multe ori, să ne înțelegem noi pe noi. Avem stări diferite. Avem trăiri diferite. În sufletul fiecăruia se petrece altceva. Fiecare știe ce demoni ascunde în el.

Dar ține minte: nu sunt doar o femeie. Sunt matură, sunt copil, sunt serioasă, sunt jucăușă, sunt tristă, uneori chiar plâng când simt că nu mai pot duce, dar sunt și puternică. Poate că azi plâng până rămân fără lacrimi. Poate azi am impresia că nimic nu mai are rost pe lume și mă înec în vreo sticlă de tărie. Dar mâine mă trezesc, fac un duș, pun ceva muzică în surdină, la început melancolică, apoi trec la cele vesele ajungând la niște rock adevărat. Și iată, mă ridic și o iau de la capăt. Poate puțin mai neîncrezătoare, dar totuși mă târăsc până ajung să cred din nou că pot cuceri lumea.

Firește, azi sunt jos, mâine de a bușilea și poimâine în picioare. Am zile rele, zile bune și zile normale, poate chiar plictisitoare. Pot fi tristă o zi întreagă și un singur gest să mă ridice. Sau invers. Nu, nu e vreo rețetă, e doar o chestie de moment, de ce simt atunci și de ce îmi aduce acel ceva.

Suntem oameni și da, suntem complicați. Bărbați sau femei toți trecem prin #MeToo, dar, mai ales, toți încercăm să ne supraviețuim nouă și abia apoi celorlalți. Nu e complicat, doar că nu avem răbdare să ne înțelegem unii pe ceilalți.

Eu recunosc, sunt în momentul în care nu vreau să am răbdare decât cu mine. Cu ceilalți… nu știu, mai întâi să învețe să fie răbdători cu ei apoi mai vedem.

Nu sunt doar o femeie și refuz să fiu un hashtag oricare ar fi el!

P.S: Gândul nopții: #MeToo. Da, frate/soră, ce vrei tu să fii. Zi de zi ne frustrează tot felul de persoane – de ambe sexe – cu glume sexuale duse la extrem. De cele mai multe ori devenind penibili și enervanți. Dar până la urmă e simplu, e și vina ta că le dai importanță. Un ignor, un block din viața ta și gata. Firește, e altă poveste când vorbim despre hărțuiri care ajung la violență fizică, nu că cea verbală ar fi ok, dar mai dă-i și dracu’. Ei/ele sunt doar niște frustrați prost crescuți. Și tu, da tu, dacă-i permiți oricui să facă lucrul ăsta, da, ai și tu o parte de vină. Oi fi și eu un #MeToo, dar aleg mereu să nu mă victimizez pentru un tâmpit pe care în cinci secunde oricum îl uit.

N-am fast sfidătoare degaba, iată că e și un folos.

Am cartea asta prin casă de vreo trei sau patru ani. Mă tot uitam la ea – nu cred să fi fost valabil și invers – și treceam la următoarea. Ce să zic? Ceva nu mă atrăgea. Dar e o vorbă, fiecare carte trebuie citită la timpul ei. Bine, recunosc, timpul a fost ușor forțat pentru că, în acest moment, am același sentiment de “lasă-mă” față de “Hoțul de cărți” și n-aș putea să explic motivul.

Ei bine, în disperare de cauză am pus mâna pe “Sindromul” și mi-am impus să citesc. Mi-am urlat în minte “gata cu știrile și filmele, fă ceva util cu mintea ta” – recunosc, urlu des la mine, altfel nu aș face nimic. Și iată că o încep și după primele 50 de pagini, destul de drăguțe, mă cam plictisesc. Dar zic în mintea mea: “hai măcar până la o sută, dacă nu arunc-o”, dar n-am mai apucat să ajung la cifra magică pentru că mă prinsese în vrajă. 

Culmea e că subiectul e foarte actual și acum. Așa cum noi toți, până la urmă, facem cursuri de persuasiuni și manipulare a maselor – sigur, unii o facem conștient pentru că ne dorim, alții mai puțin conștient – și psihiatria, psihanaliza și experiemtele ce au la bază creierul uman s-au dezvoltat. Pentru că nu toți oamenii pot fi supuși prin tehnici de manipulare, iată că există și metode mai barbare dar cu rezultate sigure. Și, cumva, sunt convinsă că acestea chiar se fac iar unii oameni, poate eu, poate tu, chiar îndeplinesc ce li se dictează fără să își dea seama de lucrul ăsta. 

Exact asta se întâmplă și cu eroul nostru, un anume Jeff Duran care se crede doctor în psihiatrie clinică. Da, am zis bine, se crede, pentru că el chiar era psihiatru doar că nu avea calitățile pe care diplomele lui spunea că le-ar avea. Ei bine, totul începe când una dintre pacientele lui se sinucide și sora acesteia vrea să-l dea în judecată. De acolo Jeff începe să realizeze cumva că nu prea își mai amintește lucruri din trecutul lui. Cum ar fi părinții, colegii de școală, când i-a căzut primul dinte etc. Amintirile lui erau exacte, adică o amintire o spunea exact la fel de o sută de ori, fără să schimbe niciun cuvânt, ceea ce niciun om normal nu poate face, pentru că amintirile noastre se schimbă în funcție de context și niciodată nu au aceeași acuratețe. Când avocata, soara pacientei moarte, vine la el acasă alături de un detectiv particular și sunt atacați, aceștia își dau seama că sunt într-un pericol real. Chiar dacă Jeff nu înțelegea de ce și uneori își dădea seama că nu se simte a fi el, nici nu avea alte răspunsuri decât cele pe care creierul său le percepea. 

Avocata insistă să-l ducă la un doctor care făcea minuni cu memoria oamenilor și atunci descoperă că avea un cip în creier. Toate amintirile sale fuseseră modificate, la fel și numele, dar și viața lui. Ultimii cinci ani îi trăise în corpul lui, dar cu o minte hipnotizată căreia i se dădeau impulsuri pentru a nu se întoarce la vechea viață. 

Experimentele guvernamentale din 60′ revin în America zilelor noastre și astfel cei doi află ce s-a întâmplat atât cu sora avocatei, dar și cu doctorul. 

Intriga este destul de complicată, dar, în același timp realistă. Nu pare a fi doar o fantezie, mai ales că despre astfel de experimente s-a mai vorbit de-a lungul timpului. Este un roman alert, plin de neprevăzut și cu o psihologie terifiantă. Merită citit fiecare rând, pentru că vă va pune pe gânduri. 

Lectură plăcută!

Apoi i-a venit o idee mai bună.

Nu e de când lumea și pământul decât nedeclarativ, dar în ultimul secol, oho, lupta asta dintre bărbat și femeie a devenit principala activitate. Și acum să fim serioși, când a făcut ceva atât de minunat vreun bărbat să se considere mai bun?

Nu, femeile nu sunt oameni, așa spunea bunicul meu. Și îi dau dreptate, dacă ar fi fost oameni, ar fi devenit plictisitoare, fade, fără sare și piper. Oamenii să fie la ei acolo. Și dacă mă întrebați ce e în capul meu de scriu chestia asta, păi e o explicație simplă. Mai am două săptămâni până la alegerile astea și eu tot nu știu cu cine votez. Sunt atât de nehotărâtă că-mi vine să plâng. S-ar putea, totuși, cu toate că nu are șanse, să-i dau votul singurei femei din competiție. De ce nu?