După luni, multe luni, timp în care multe întrebări m-au chinuit, m-am întors. De data asta mă chinuie acest Acasă.

Am avut ocazia ca cineva să-mi spună că e la adevărata sa casă, lucru care m-a făcut să-mi dau seama că după ce am părăsit casa părintească peste tot pe unde am locuit au fost doar locuri, acoperișuri, ceva necesar supraviețuirii. Dar niciunde nu a fost sentimentul acela de Acasă.

Sunt absolut conștientă că unii oameni nu au niciodată acest sentiment, pe când, pentru alții, oameni simpli care se iubesc cu adevărat și n-ar renunța unii la alții, Acasă e oriunde, chiar și într-o căpiță cu fân. Sentimentul acesta ar trebui să-și ofere ceva special: siguranță, încredere, loialitate, respect, lucruri din astea pe care societatea asta nu le mai are, nu le mai oferă. Pentru unii dintre noi, Acasă e un eufemism. Nu există. Sau poate doar pentru mine. Nu există oameni sau locuri care să mă facă să simt lucrul ăsta. Sigur, nu vorbim despre adevărata întoarcere Acasă, la familie. Dar, cum viața nu e făcută în așa fel încât să îți iei zborul, pentru că părinții îți dau viață și te cresc, dar nu sunt datori să te ducă până la ultimul drum, Casa trebuie să ți-o construiești singur – nu la propriu.

Și totuși, Acasă e doar un alt termen pentru familie și siguranță. Încrederea pe care ți-o lași în mâinile altcuiva știind că acolo este sprijinul tău.

În cazul meu, realizez, nu chiar cu tristețe, poate doar cu o ușoară melancolie, că Acasă e doar undeva în sufletul meu. Siguranță, încredere? Am oferit prea multă și n-am primit același sentiment înapoi. Acasă pentru mine poate fi doar un simplu scaun într-un birou. Atâta timp cât nu mă plouă… Cât despre sentimentul în sine, cât despre suflet, probabil că nu o să fie niciodată Acasă, pentru că nimeni, niciodată, nu în zilele noastre, nu va face Acasă pentru mine. Și sunt convinsă că lucrul ăsta li se întâmplă multora nu doar mie. Nu știu dacă noi, ăștia fără o Acasă adevărată suntem mai fericiți sau nu, dar, după o vârstă, cu siguranță devine mulțumitor gândul că încă te ai pe tine, că încă poți munci pentru tine și că n-ai făcut niciodată un rău atât de mare încât să arzi de viu. Și poate că asta este suficient să ai un fel de Casă a ta, în interiorul tău.

P.S: Nu voi da drumul comentariilor pe blog, fiindcă sunt sătulă de securiști cretini care abia așteaptă să se descarce aici. Dar iată că m-am întors în Casa mea virtuală. O Casă fără pereți, unde fiecare poate să vadă ce dorește, dar și locul unde eu pot respira. Acasă – nu există așa ceva. Nu pentru mine.

P.S – Da, știu, e la final, dar după somnifere, prefer să spun că nu sunt complet lucidă să scriu chiar corect. Cu scuzele de rigoare. E ca drogul sau ce vreți voi, vodka, na

Mi-am propus – ba chiar aveam chef – în seara asta să ies din casă. N-a fost să fie. Am realizat – nu că nu mi-aș fi pus problema de mult, că e mai bine feministă, lesbiană, singură, dar nu lângă oameni cărora nu le pasă. Dacă nu te bazezi pe tine, pe restul o faci degeaba. Absolut, după aproape două luni de antibiotice, probabil că te apucă și depresia și nu ai pe nimeni pentru asta. Pentru că oamenilor le pasă doar să-i asculți, nu să te asculte. E o stare letargie, combinată cu mai multe.

Probabil, nu, nu e probabil, e sigur, oamenii sunt interesați să fac doar ce vor ei, nimeni nu se gândește la ce vreu eu. Ține-l în frâu pe ăla care are idei și ție ni-ți convin (ideile, desigur). Nu putem fi liberi, nu avem nicio șansă. În niciun fel. Mă gândesc doar la oamenii ăia pe care familia mea i-a ajutat fără niciun interes. Da, da, deputați care mâncau la noi în casă, desigur, înainte să intre în funcții. Instituții publice, cu aceeași directori, care au uitat, noraml, după ce și-au văzut sacii în căruță. Oameni care acum se prefac că nici nu te mai cunosc. La ce bun, ați supt cât ați putu. Foști colegi care au încercat să mă facă pentru că m-au văzut mai proastă. De ce nu? Au dreptate băieții: femeile sunt proaste, dar proaste de bune și oricum lor nu le pasă, nu au niciun sentiment, decât unul vag, uneori, cândva. Și vă mai mirați de ce devenim feministe, lesbiene și vă urâm pe toți. Pentru că habar nu aveți să vă purtați nici cu omul care va ajutat.

Desigur, sunt primari care ar putea spune câte campanii de succes am făcut. Dar nu or s-o facă. Doar nu m-ar ajuta cu ceva. Dar sunt mieroși, îți dau senzația că poate, poate. Înțeleg că proștii pot fi manipulați în timp ce alții abia supraviețuiesc și niciunul nu v-ați dat interesul măcar cu un post de femeie de serviciu să mă ajutați. Nu-i bai, să vă ajungă pe lumea cealalță. E blogul meu personal și vă puteți simți liberi să dezmințiți Dacă aveți curaj.

La fel e și în viața personală. Nimeni, nimeni nu va fi lângă tine. În cine să-ți pui bază? N-ai de ce. Mai sunt doi trei oameni, poate nu prieteni, dar care au inimă. Ei merită. Să le dau atât cât pot. Restul nu mai meritați nimic.

Bărbații acestei generații sunt toți la fel: depravați, le pasă doar de ei și berea lor. N-au nicio treabă cu durerea ta, cu probleme tale. Mă rog, poate nu e bere, ce o fi. Inumanitate. Asta e. Mi-am acceptat soarta. Ăștia sunteți indiferent de pătura socială. Sper să fiți fericiți, va veni momentul în care veți plăti. Ș nu, nu vă fac eu nimic, nu mai are rost. Există ceva acolo sus, de care vouă nu vă e frică, dar se va întoarce. Mulțumesc că ați fost așa, atfel nu aș fi învățat nimic. Da, e momentul să fiu doar eu. Atât. Da, și familia mea. Atât mai contează. Restul, pe cine dracu’ te poți baza? Pe nimeni. Ăștia suntem. Așa o să fiu și eu. Ajunge!

… și noi ne așteptăm rândul

De trei săptămâni tot primesc astfel de vești. Sunt șocată și acum. Nu am cunoscut-o personal pe Maria, dar tare mult am ținut la ea. Aveam conversații lungi, inteligente și pline de înțelepciune. Ori de câte ori aveam o problemă apelam la ea și niciodată nu a zis “NU!”. Maria Barbu, poeta, nu mai este. Dar asta nu înseamnă că o voi uita vreodată.

Da, de Vasile Mardare am fost mai apropiată. Ca om. Ca prieten. E drept că mă supăra de cele mai multe ori, dar n-am putut decât să-i spun un singur lucru: “Fă ce crezi că e mai bine!”. Nu a știut niciodată ce e mai bine, dar sper că acum știe și că e liniștit. Am cântat alături de el într-o bucătărie, două bucătării… bine, să fi fost trei. Nu mai știu. Și pentru o perioadă scurtă, cam de o lună, în urmă cu doi ani, am fost șoferul lor – zic lor pentru că erau mai mulți cei care cântau. Vasile spunea niște povești minunate despre perioada în care a stat în casa lui Adrian Păunescu, Doamne, și îl imita atât de bine. O vorbă a lui mi-a rămas dragă: “Ce oameni și femeile astea”, mereu mă amuza.

Doar că săptămâna asta nu a început așa cum a început pentru majoritatea. Luni am aflat că Vasile a decis să plece din lumea asta. Știu că omenirea, în felul ei macabru, l-a chinuit. Multe l-au chinuit în viața asta. Sper doar că într-o zi, când ne vom revedea cu toții, Maria va scrie versurile și noi vom cânta acompaniați, de ce nu, de toți cei din Cenaclul Flacăra care s-au dus.

Din păcate sau nu, moartea nu ocolește pe nimeni. Sigur, știm asta, dar cumva, durerea, amintirile, toate rămân acolo, chiar dacă uneori avem impresia că s-au dus. Nu, nu se duc.

Prietenii mei, puținii mei prieteni care mai sunteți, nu vă mai grăbiți să plecați. Mai stați. Hai să mai stăm cu toții. Viața, din păcate, e făcută din etape. Nu știu dacă bune sau rele. Unii învățăm, alții niciodată, dar parcă prea tineri v-ați grăbit să plecați unii dintre voi.

Nu vă spun adio, nu am de ce. Rămas bun, prietenii mei! Știu că o să ne revedem cu bine, într-o lume, într-o viață, mai bună!

Adela ești tu, Adela sunt eu, Adela e orice femeie de pe acest pământ. Indiferent că a trecut sau nu prin experiențele ei, unele sunt asemănătoare. E greu să nu fii Adela. Să nu fi trăit, chiar dacă la cote mai mici ceea ce a trăit ea. E greu să nu fi suferit, să nu fi dăruit, să nu fi fost acolo chiar dacă știai că nu ar trebui. Noi suntem Adela, noi toate cele care, de cele mai multe ori am uitat să ne iubim pe noi și ne-am trezit într-o zi împietrite, fără a ne mai cunoaște, fără a ne mai dori asta și, într-un final, fără suflet.

Adela e orice femeie care a dat prea mult și, într-o zi, nu a mai putut da nimic.

E un nou proiect pe care cine știe când îl voi termina. Dar Adela e în curs de creație. Adela s-a născut și se dezvoltă. E înger, e demon, cel mai bun, dar și cel mai rău om. E ființa care a căzut și s-a ridicat de prea multe ori, iar în final, rămasă în picioare, a refuzat să mai simtă.

Da, cică se anunță de un nou roman. Un altfel de roman. Ea e Adela.

Recunosc, nu sunt o specialistă în a alege, mai ales când vine vorba de viața personală. Restul e simplu, dar când ajung la mine e cumplit. Acea tâmpenie care nu mă lasă, fir’ar al dracului, în vreun fel, să aleg binele meu.

De multe ori aș vrea să dau vina pe alții, dar când stau să analizez, corect vorbind, fără a fi subiectivă și furioasă, singura vină e a mea. Și totul începe de la acceptare. Mai întâi acceptăm să ni se întâmple lucruri, chiar dacă știm că nu sunt tocmai corecte și, cumva, a doua zi, hai, a treia, o să ne pară rău. Nu, nu că am încercat, dar e simțul ăla, chestia aia care spune că nu e bine. Motive sunt enorme, nu e bine pentru că… și aici lista rămâne deschisă în funcție de simțămintele și educația fiecăruia. Da, la dracu’, nu putem trece peste niște stereotipuri – și acum chiar dacă se vor supăra ăsta e adevărul – pe care părinții ni le-au îndesat în cap atât de mult că nu mai știm cum dracului să renunțăm la ele. Chiar dacă, undeva interior știm că ține de fericirea noastră, preferăm să renunțăm la asta pentru că nu e bine în ochii altora.

Firește, mai există și acele sentimente de vinovăție față de persoanele care sunt implicate – în orice fel, colegial, amoros, etc. Sentimentul ăla când știi că într-un parteneriat celălalt dă tot și tu nu mai poți da mare lucru pentru că ești prins în clișee și de aici ești supus greșelii, numai pentru a îi putea demonstra omului că ești rău, că nu îl meriți, că ești perfid etc. Și atunci te pui pe tine în toate luminile proaste, doar pentru a nu răni sentimentele altora – hai să-i zicem dezamăgire. Știți cum sunt mai ales părinții: “M-ai dezamăgit, credeam că te-am crescut altfel”. Da, m-ai crescut altfel, dar am sentimente și dorințe proprii. La fel e și cu societatea. Dar stați calmi, uitați-vă la mine ca la o aparență, o joc bine.

Culmea, da, culmea ironiei și a demenței e că tot tu suferi pentru suferința celuilalt. Ce mama dracului o mai însemna și asta. Și stai și te gândești cât de rău poate să-l doară. Poate nu-l doare la fel de rău ca pe tine sau, de ce nu, îl doare mult mai rău. Dar tu simți, desigur, la un nivel mai mic sau mai mare. Simți că ai făcut lucruri greșite și că nu trebuia, nu merita, nu altcineva trebuia să sufere, tu trebuie să suferi pentru că ești un dobitoc/ă.

Rar mi-a fost dat în viața asta să fac oamenii să sufere că așa am vrut eu. Bine, au fost vreo doi, dar ăia au meritat-o și a fost premeditat. Groaznic e când faci asta fără să vrei, dar știi, în nebunia ta, în creșterea ta stupidă, în chestia aia de se numește umanitate, că e mai bine așa. Nu, nu pentru tine, clar, tu știi că pentru tine ar fi fost bine să lași lucrurile să meargă înainte. Dar îți e teamă de reproșuri, de ce va spune lumea, de faptul că bagi un om nevinovat într-o viață tumultoasă în care tu ești mereu o scorpie nervoasă gata să-i sară la beregată chiar dacă nu a greșit cu nimic. Zic, măcar atâta rațiune să mai am.

Așa cum am spus părerile de rău nu contează, nu ajută pe nimeni cu nimic. Lecția ta… un fâs, ai tot continuat să o iei pe un drum greșit al dracului. N-ai vrut să faci lucruri, dar, într-un fel, atât cât să îți dai pumni în cap, le-ai făcut. Ai încercat, dar ce să-ți iasă când nu mai ai voința de-a lupta. Pentru că, într-o zi, te trezești și realizezi că nu contează viața ta, ci a altora. Da, da, te blamezi că ești retard și în loc să te pui pe tine mai presus îi pui pe alții. Îți juri că te schimbi, că nu va mai conta nimeni… dar, la dracu’, ce te faci când totuși ți s-a implementat în cap de la naștere că regulile sociale nu sunt alea de le urmezi tu? Pur și simplu nu faci nimic. Renunți la fericirea ta pentru că nu vrei să te pui cu cei care te-au educat așa. Nu știi pe cine să rănești. Așa că te rănești pe tine să le fie celorlalți bine. Sigur, de aici rezultă și victime colaterale. Culmea e că tot tu ești de vină. Și nu, nu o spun ironic, chiar ești. Ești vinovat pentru cei care au crezut în tine, dar tu nu ai putut să treci peste principii, greșeli, învățături din puțul gândirii. Și apoi mai și urli că ești liber.

Recunosc, sunt pe dracu’. Numai liberă nu sunt. Țin cont de toți și fac ce-mi doresc cu adevărat doar din scăpări. Dar na… oricât aș lupta cu mine să îmi iau libertatea îmi dau seama că nu pot. Ori rănesc în stânga, ori în dreapta… puii mei, și atunci? Da, cel mai mare păcat e să nu fii fericit. Iete, îl comit zilnic pentru că sunt prea mulți care se dau răniți pentru că eu aleg ceva ce nu e “chiar normal, firesc”. Pana mea, bine că sunteți voi firești, normali și fără pată.

Și da, azi chiar sunt cu josul în sus sau era invers? Ce mai contează? Sunt și e doar vina mea!

Da, Adela sau, mai bine spus, “Scrisorile Adelei” este un nou proiect literar. Fără crime de data asta, adică nu omoruri, pentru că vor exista crime sufletești pentru toată generația feminină din lume. Și, cu siguranță, fiecare femeie, începând de la șaisprezece ani, pănă hăt, departe, se va regăsi măcar puțin. Așa că… tam, tam, scurt fragment:

“Ți-am scris în ziua în care ai plecat. Nu știu de câte ori am încercat să-ți spun, să-ți arăt, să te fac să simți. Așa că am scris. Unde ai greșit, unde am greșit. Am încercat să îmi descopăr singură toate tainele pe care le-am ascuns în sufletul meu în timp ce eram lângă tine, inertă, moartă, ca o păpușă trasă de sfori.
………………………….
Adela

Mă numesc doar Adela… Mă gândesc la mine ca la Lorelai într-o lume plină de haos, pierderi și suferințe. Mi-am petrecut tinerețea tânjind după lucruri mărunte care să mă facă fericită și acum că am trecut de treizeci simt că mă prăbușesc de-a dreptul.
Am trecut prin lumi diferite. De la palate, cluburi de lux, ambasade, până la a fuma o țigară și a bea o bere pe o bancă dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraș oarecare. Am cunoscut faima și eșecul. Am fost sus și apoi am venit drept în cap frângându-mi gâtul, pentru că am avut încredere doar în cine nu merita asta. Am înțeles în anii ăștia că nu e vorba despre mine, nu despre Adela, ci despre deciziile mele. Am analizat toate posibilitățile. Dacă aș fi mers pe drumul meu de una singură și acum aș fi fost acolo.
În urmă cu șaisprezece ani aveam deja succesul unei dive autohtone. Doar că nu aveam operații, silicoane și nici nu mergeam ca turbata la sală pentru a arăta în vreun fel. Sunt o femeie mai plinuță, nu grasă, pot spune că am forme pe care le păstrez încă din prima tinerețe. Însă vocea mea… aici e altă poveste. M-au descoperit la cincisprezece ani într-un concurs școlar și de acolo totul a mers așa cum ar fi trebuit. La douăzeci eram deja pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile și destul de des în presa de scandal. Doar că, așa cum se practică adesea, scandalurile în care „intram” nu erau altceva decât PR.
…………………………
Scriu! O fac pentru a mă descătușa. Știu că nu vei ajunge niciodată să citești tot ceea ce eu pun pe hârtie. Poate, uneori, vei găsi frânturi din gândurile mele. Hârtii pe care ți le strecor în buzunar cu un scris care nu-mi aparține. Bilețele de amor de la o anonimă care te iubește necondiționat. O anonimă pe care o ții doar pentru tine, pentru că eu, deja, nu mai prezint niciun fel de interes.”

Nu o să fac o recenzie după cartea Cristinei Nemerovschi pentru că au făcut-o alții înaintea mea mult mai bine sau nu. Eu mă voi raporta la ea strict din felul în care m-a făcut să mă simt.

Exceptând copilăria personajului, vreau să mărturisesc că în rest parcă aș fi fost ea. Mai întâi de toate trebuie să vă spun că am avut dubii în a o citi și asta din cauza animalelor. De la “Colț Alb” n-am mai citit nicio carte unde să apară vreun animal, pentru că nu pot trece peste suferința lor. Nu mă uit la filme cu animale, decât dacă îmi e clar că sunt comedii și ființele acelea nu pățesc nimic. Și chiar dacă am văzut, printre lacrimi “Apă pentru elefanți”. Am zis să risc pentru că titlul spune exact care e rolul personajului în carte.

Așa cum am bănuit, la fel ca Lidia – chiar dacă nu e numele ei – încă de la început m-am îndrăgostit de leoaica Shakira. Nu aveam cum altfel. Nu aș fi putut să înțeleg personajul dacă nu mă atașam de animal. Nu aș fi putut să-i dau dreptate pentru fiecare sentiment ce îl are despre oameni dacă nu aș fi făcut asta. Și recunosc că am citit cu o teamă teribilă că li se va întâmpla ceva animalelor de la circ, ceea ce m-a măcinat aproape până la final.

M-am identificat mult în acest personaj din multe alte puncte de vedere. Trauma ei, dorința de a-și găsi sora. Credința ei că nu e moartă, amintirilie distorsionate din copilărie din cauza traumelor prin care trecuse, dar mai ales tăria de a trece peste. În schimb mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Cristina cu acest personaj. I-a luat viața trecând-o prin chinurile iadului, dar i-a redat-o atunci când nu se aștepta. Nu știu dacă autoarea a făcut asta sau Lidia pur și simplu i-a scăpat din mână și și-a luat ceea ce i se cuvine de drept. După o viață de suferință, după o altă viață în care s-a oferit doar animalelor ei iubite, în sfârșit s-a lăsat liberă, să iubească, să cunoască și să fie fericită.

Recunosc că am plâns. Pentru Shakira în primul rând. Am fost fericită pentru leoaică, dar, în același timp, știu ce a simțit Lidia în sufletul ei: fericire, dar și o strângere de inimă care uneori te poate sfâșâia. Am plâns și pentru ea pentru că a decis să ierte și să meargă mai departe cu o putere pe care nu oricine o are.

Recunosc, însă, că de sora ei nu m-am atașat prea tare, nici de cea de la zece ani, dar nici de cea de la douăzeci și șapte. Aici ar putea fi strict vina mea pentru că nu am frați și nu pot înțelege anumite feluri de iertări. Dar chiar și așa eu nu aș fi putut ierta anumite lucruri. Bine, nu aș fi putut ierta nimic.

Dragă Cristina, după foarte mult timp, chiar mult, cineva m-a făcut să plâng, acea persoană ai fost tu prin personajul acesta minunat. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe, pentru că, într-un fel, mi-a fost greu să nu mă regăsesc în ea din anumite puncte de vedere. Mi-a fost greu să-mi dau seama că asumările, temerile și cicatricile noastre de pe suflet nu se vindecă niciodată, dar, cumva, pot fi îmblânzite. Măcar sentimentele să nu le lăsăm în starea lor brută.

Nu am să spun mai multe, nu pentru că nu aș putea. Aș scrie până mâine despre tot ceea ce înseamnă “Dresoarea”, dar e mai bine să o citiți voi, să vă regăsiți în ea sau nu, să înțelegeți cu mintea și sufletul vostru.

P.S: Eu tot l-aș fi pocnit pe Iuri măcar o dată, de asta ea e o persoană mai bună.

Deci a fost un weekend plin de curățenie (sic). Da, asta am făcut de dis de dimineață până seara. Drumurile nu le pun la socoteală că nu își au sensul.

A, da, vorbeam despre trucuri. Știți că toate lumea își dă cu părerea despre ce fel de produse să folosești, cum să le folosești și în ce scop. Oricum și orice ai folosi tot faci febră musculară. Deci treaba asta cu trucurile e ca aia cu “slăbești mâncând”. Oricum, ceva tot am învățat din experiența asta și anume cum să pun perdelele și draperiile. E drept că mi-a luat două ore să mă prind – na, nu judecați prea aspru, le-am urât întotdeauna și am mers pe varianta jaluzele, dar acum mi s-a pus așa.

Una peste alta mă doare și când respir și cel mai dureros e că la birou se întâmplă fix același lucru. Fă mobilă la locul faptei, fă curat după, mai aranjează o chestie, fă curat după… zici că trăim în lumea curățeniei absolute.

Uh, ceva ce v-aș putea totuși spune e să nu vă mutați niciodată într-un bloc nou, adică abia ridicat. Orice ați face tot se face praf până sunt toți pregătiți de curățenie, așa că mai bine așteptați să vândă fraierii dinainte că ăia oricum au scos grosul.

Și cu asta mai și dormim că iar mă apucă depresiile și durerile și mai vine și nenorocitul de frig. Să fie iarnă!

Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!