Nu o să uit niciodată ce mi-a spus Petre Tănăsoaica: “După un timp jurnalismul te va dezumaniza!”. Și n-am fost de acord, nu atunci. N-am acceptat. Eu, suflet sensibil. Eu care plângeam dacă se uita cineva urât la mine. Eu care nu ridicam ochii din pământ. Mulțumesc pentru că am făcut asta. Îmi mulțumesc mie. Nu, nu cred că m-a dezumanizat, dar m-a făcut să deschid ochii – “crede și nu cerceta?”, niciodată. Eu care credeam pe oricine își învăța rolul. Eh, iată, sunt niște ani de când nu mai cred aproape în nimic. Uneori nici în mine în totalitate. Stau și mă cercetez. Mă analizez și mă asigur că e așa cum spun că e. Ar fi culmea să-i cred pe alții, oricare le-ar fi intențiile. Mai întâi să mă conving eu, apoi… restul. De plâns, ținut ochii în podea sau tremurat în fața cuiva nici nu mai poate fi vorba. Ehe, fuse și se duse.

De aceea mă întreb la modul serios: Tu ce mama dracului aștepți acolo în umbră? Eu știu că nu e renunțare, dar e drăguț că o faci să pară așa de parcă aș fi venit ieri cu pluta la mal. Am așa un soi de violență interioară când îmi dau seama că unii chiar cred că mă pot controla/manipula dându-mi senzația că nu o fac.

Aș face un rezumat, dar nu aș vrea să-l bag pe domnul executor în tot căcatul lumii. Deși ar fi amuzant.

Nu încă, cel puțin. Aștept. De ce să nu o fac? Îmi place să aștept. Într-un final, ca de fiecare dată, mi se va dovedi ceea ce cred eu. Blondă, blondă, dar mă cam subestimați. Totuși, om bun fiind, vă avertizez: nu mă călcați prea rău pe coadă pentru că am ce pune pe masă și nu știu dacă o să vă convină. Dar să fim toleranți, măcar în următoarele zece minute 😉 O, da, și nu mă scuzați că nu cred în bunele voastre intenții. Așa sunt eu… Toma!