Știu, cel mai simplu, în orice situație de viață, e să renunți. Renunțarea e comodă, atât de comodă că o faci fără să gândești prea mult. Nu contează că poți să oferi mai mult, nu contează că ești mai bun de atât și chiar poți dovedi. Dacă a venit cuvântul nepotrivit, de cele mai multe ori, tu – eu, noi – renunți. Și gata. Degeaba ne mai întrebăm ce ar fi fost dacă… pentru că nu ai cum să știi vreodată adevărul de dincolo de ce ar fi fost oricâte scenarii ți-ai face.

Dacă am făcut ceva în viața asta a fost să nu renunț ușor. În orice domeniu. Am luptat, am încercat, am studiat problema pe toate părțile. Abia când nu s-a mai putut cu adevărat și mi-am dat seama că mă izbesc constant de ziduri, că strada aia e închisă și zidul nu poate fi dărâmat, am luat alt drum. Fie profesional, fie în viața privată, am procedat la fel. Da, recunosc, uneori ar fi trebuit să renunț mai repede, să nu mai pierd resurse, sentimente și timp, dar, pe de altă parte, sunt mulțumită că nu am făcut-o, altfel poate că aș fi avut mereu în minte întrebarea: “ce ar fi fost dacă mergeam puțin mai departe?”. Uneori mi s-a dovedit după câteva încercări bune că nu ar fi fost nimic. Lucrurile s-au terminat într-un punct de unde nu au mai putut evolua. De aici deja mergem spre decizii. Pentru că poți accepta situația așa cum e – de sine stătătoare – fără să-ți aducă nicio împlinire sau poți alege să mergi mai departe. În primul rând pentru evoluția și împlinirea ta.

Nu e bine să renunți din prima, așa cum nu e bine nici să rămâi ancorat într-o nebunie totală de-a nu renunța în veci. Bine, asta doar dacă ești convins că nu poți mai mult și meriți să rămâi undeva să bați pasul pe loc și asta să-ți creeze și o anumită stare de liniște.

Întotdeauna renunțările mele s-au transformat în decizii, fix atunci când am realizat că atât se poate. La unele lucruri din viața mea, chiar dacă n-am mai avut timp de ele, n-am renunțat nici acum. Și sunt convinsă că nu voi renunța niciodată. Voi lupta pentru ele pentru că, iată, merită, pentru că mă fac fericită. Altele nu. Și dacă nu sunt fericită – bine, la mine e o chestie constantă, am capacitatea de-a părea așa, dar adevărul din spatele “părerii” e cu totul altul – nu merită să merg mai departe.

Și iată că în fiecare zi înveți câte ceva dacă chiar deschizi ochii. Azi mi-am dat seama că sunt fericită legat de o anume situație din viața mea. Și chiar dacă pănâ acum – cinstit vorbind – mi-am tot pus problema să renunț din motive pe care le tot găsesc în mintea mea, am decis totuși să nu o fac. De ce să renunț la ceva ce mă face să zâmbesc? La ceva ce mă face să văd lumea asta odioasă puțin mai bună? Și mai ales de ce să renunț la ceva ce nici măcar nu credeam că mai există în societatea asta plină de figuri de carton, fițe, nesimțire și multe altele?

De asta spun, înainte de-a decide să renunți vezi dacă merită sau nu!

De obicei deciziile mele sunt radicale. Mereu e alb sau negru și, tot de obicei, am constatat, e minunat să fie așa. Doar că nu mereu fac asta. Pentru că uneori mă gândesc mai mult la ceilalți decât la mine. Mereu am impresia că oamenii merită măcar șansa de-a fi prieteni sau amici sau cunoștințe. Sau că merită să-i ajuți atunci când chiar sunt disperați și tu ești ultima lor scăpare. Sau, cel puțin, ultimul om care ar putea întinde o mână. Dar știți cum e, dacă i-o întinzi de prea multe ori ți-o ia cu totul și apoi te trezești până-n gât că nu mai faci altceva decât să alergi pentru binele altuia, să îți faci griji că n-are, că nu poate, că nu știe și tu trebuie să fii mereu stâlpul de sprijin.

Ai fie, asta n-ar fi nimic, dar chiar și făcând toate astea ți se reproșează diverse și stai să te întrebi ce dracu’ e în capul tău. Cu toate astea o iei de la capăt pentru că nu ai vrea să faci omul să sufere, pentru că nu ai vrea ca omul să creadă că nu se poate baza pe tine și alte bazaconii de felul ăsta.

Tocmai de aia trebuie să-i mulțumesc lui Sorin – și atât că nu vrea reclamă – pentru că la sfârșitul lui 2017 mi-a deschis ochii: “Cu unii oameni nu poți rămâne prietenă, pentru nu că fac decât să te tragă în jos, să te întoarcă înapoi și să-ți distrugă orice drum pe care l-ai începe. Cel mai bine ar fi să tai firul cu totul”. Recunosc, în acel precis moment nu mi-a convenit prea mult. M-am gândit imediat cum se va descurca fără să fiu acolo când are nevoie. Apoi am stat și am analizat cum, de fapt, pe orice drum aș porni eu, personajul, chiar dacă nu are acces la informație ci doar un al șaselea simț bine dezvoltat, reușește să mă facă să simt o vinovăție absurdă, de parcă aș fi omorât un om și trebuie musai să-mi spăl păcatele. Ceea ce înseamnă, în viziunea lui, să mă închid într-o cameră și pe cât posibil să nu mai comunic cu nimeni până nu mă lecuiesc.

Fix pe data de întâi parcă am avut revelația. Da, trebuie să se încheie acest ciclu nefast pentru mine. Nu numai că mă ține pe loc, dar are și darul de-a mă tot face să mă întorc cu gândul în trecut. Și cum să ai și tu o viață normală – bine, normalitatea la mine oricum e relativă, dar e a mea – dacă tot nu tai firele și apoi sfoara? Așa că am început mai întâi cu eliminarea cunoștințelor comune. Asta e, selecție naturală. Am înțeles și faptul că personajul nu are capacitatea, discernământul, de-a pricepe lucrurile astea. Așa cum nu a avut niciodată capacitatea de-a pricepe altceva în afară de propria persoană. Drept urmare am zis că decizia mea, de data asta, va veni fără explicații pentru că nu are sens să ne tot explicăm în fața unora care oricum te scot vinovat în fața planetei, dar mai ales în fața lor, după ce te-ai zbătut, i-ai ajutat, ți-ai călcat pe orgoliu de zeci de ori. Da, așa cum spuneam, anul ăsta sunt decisă să elimin orice persoană toxică din viața mea. Încerci să mă convingi că deții dreptatea absolută? Atunci, pa! Încerci să mă convingi că e vina mea deși am stat după tine când erai pe moarte, atunci, hai, pa! Încerci să-mi controlezi acțiunile și sentimentele, în acest caz te poți întoarce la origini fără drept de apel. Dar cel mai rău mor pe ăia care îmi spun cum să mă port, cum să mă îmbrac, cum să nu îmi lipesc chestii pe față și să nu cumva să-mi fac tatuaje, dar n-au nimic împotrivă dacă-mi toarnă alcool în pahar, nu de alta, dar ăla face bine și la neuron și la ficat. Hai, marș, sunt sătulă de ipocriți. O, da, și mai e categoria care-i judecă pe toți. Mai judecați voi pe cineva în fața mea și o să vedeți pe dracu’ în persoană. De parcă ați ști voi ce e în mintea și sufletul omului. De parcă ați fi perfecții pământului. Și mai rău, la rândul vostru vă întrebați de ce oamenii vă judecă la rândul lor. Pentru că meritați. Și din nou, mai bine pa pentru că nu am nevoie de așa ceva. Nu se învârte soarele după voi, jur, am observat eu.

În rest, să fiți fericiți! Nu vă judec și nu vă condam, doar vă alung!

Dualitatea

Dualitatea mea, a ta, a oricui. Prin definiție, prin simplul fapt că stăm cu picioarele – mai mult sau mai puțin – pe pământul ăsta, ne face să fim duali. Nu neapărat față de alții, vorbesc aici despre lupta aia interioară pe care o ducem fiecare așa cum putem. Dualitatea noastră este un fel de-a ne privi din exterior în interior. Recunosc, sunt duală. Cică e prima formă atunci când vrei să te vindeci. Am spus-o mereu – cu toate că trebuie să fiți atenți la nuanță, nu e același lucru – am dublă personalitate și mi-o dezvolt pe a treia. Aiurea. Era dezvoltată, doar că stătea cuminte acolo, pentru că duala nu o lăsa să iasă 😉 Știu, n-ați înțeles nimic, dar nu e bai, fiecare când va crește va căuta să vadă diferența.

De ce vrei tu să strici tot?

Zilele trecute am avut o discuție scurtă despre căsătorie, copii și alte chestii perfect omenești. Bine, în ultimul timp, cumva, oamenii se tot leagă de discuția asta. Ajung la mine parcă programați cu o informație de care eu n-am chef să beneficiez. Iar cea mai rea dintre toate e aia cu “râdul lumii”. Mă rog, vouă chiar nu o să vi se ia niciodată să fiți oi? Care e rândul lumii și de ce e definit de ceva concret? Pentru că așa merg lucrurile de când lumea și pământul. Eu nu vreau să fiu nici lumea, nici pământul. De cele mai multe ori am nevoie să fiu doar eu lângă oamenii care chiar contează și care mă înțeleg fără explicații. Nu îmi place să explic de ce fac ce fac când fac. E prea mult. Eu trăiesc într-o lume fără reguli prestabilite. Regulile le fac eu pe parcursul jocului. Sigur, sunt de acord că atunci când vrei să joci trebuie să faci niște reguli, e normal, dar hai să nu fie cele scrise pe toate ușile. Aș vrea ca lumea să-și poată face regulile după propriul cap. Sunt sătulă să văd oameni nefericiți trăind unul lângă celălalt doar pentru că așa impune societatea. Mai dă-o dracu’ de societate că a făcut găini din noi. Și cum spuneam cineva chiar a întrebat: “De ce vrei tu să strici tot?”. Pentru că pot!

Deciziii… Decizii… Decizii

Cred că fiecare la un moment dat în viață a auzit propoziția: “Ori acum, ori niciodată”. Trebuie să decizi acum pe loc pentru că așa i s-a pus cuiva capsa. Și aici nu vorbesc despre lucrurile pe care le faci pentru a-ți câștiga existența, sigur că atunci când ești în spatele unui birou deciziile nu așteaptă, vorbesc simplu despre deciziile care îți pot schimba viața. Și faptul că decizi să ieși azi cu un om îți poate schimba existența sau simplul fapt că duci coșul de gunoi atunci când trebuie sau nu trebuie. Dar când un om, oricine ar fi el, te pune să decizi pentru ceva ce tu nu ești pregătit și sună cu “acum ori niciodată”, cred că cel mai bine ar fi să fie “niciodată”. Nu de alta, dar apoi toată viața voastră va fi o înșiruire proastă de “acum”. Și așa cum zice un înțelept “răbdarea e o virtute”. Nu ne trebuie totul acum și aici. Uneori e bine să mai și așteptăm pentru ca lucrurile să se așeze în mod corect. Desigur, depinzând de fiecare cum vede corectitudinea. “Planetele” alea minuscule trebuie să se alinieze după chipul și asemănarea noastră, iar pentru asta e nevoie de răbdare. Recunosc, n-am fost niciodată un om răbdator, dar lumea asta, într-un fel pe care nu-l înțeleg încă, a ținut să-mi dea câteva lecții pe care le-am și învățat. Și da, chiar dacă nu-mi place să aștept, știu că așa e cel mai bine și lupt cu mine pentru a îmi înfrâna pornirile alea de “acum”. De-a lungul timpului chiar am constatat că răbdarea este un lucru minunat, ultima oară reconfirmându-se cu câteva zile în urmă.

Prietenie și onoare

Rară treabă, o să spuneți. Da, rară, dar încă mai e. Cel puțin în unii dintre noi, iar prieteni sunt aceia care te înțeleg oricum ai fi tu, oricât de nedrept, oricât de cu susul în jos, oricât de… Am avut norocul să am parte de astfel de prieteni știindu-mă eu pe mine o persoană dificilă. Una care răstoarnă situațiile, una care pornește războaie, una care plânge după un animal sau care are sentimente umane pentru cine nu merită. Și da, nu cred că au încercat vreodată să mă înțeleagă, nu de alta, dar cum s-o facă ei când nu mă înțeleg nici eu? Dar măcar au fost acolo și nu m-au judecat. Nu au încercat să mă întoarcă spre normalitatea unanim acceptată și nici să-mi dea sfaturi pe care nu le-am cerut. Dar m-au lăsat să plâng pe umărul lor lunându-și, astfel, poate, doza de nebunie. Ăștia sunt prietenii, nu ăia care știu mereu ce e mai bine pentru tine când nici măcar tu nu știi. Nu ăia care imediat cum ai dispărut vreo două zile te bârfesc pe la colțuri și nici cei care după o lună în care n-ai mai avut timp, chef sau orice altceva să ieși în lume, au uitat că exiști. Cel puțin eu știu că pentru mine, undeva, există vreo trei astfel de oameni și pentru asta le mulțumesc. Păi nu, prietenii mei? nu aveam noi toți acea vorbă? “Prietenii îi numeri pe degetele de la o mână, restul sunt simple cunoștințe”. Așa e, a fost mereu valabilă pentru mine. Și mai ales că ori de câte ori am zis că am găsit alți oameni care ar putea intra în acest cerc restrâns s-a dovedit că mă înșel. Categoric, fiecare ne găsim prietenii de care avem nevoie. Dacă ne plac cei care ne înjunghie pe la spate, așa să fie. Dacă am mai învățat ceva de la viață este că atunci când un om dă o dată, cu siguranță o să dea și a doua oară. Așa că na, zic eu, nu iertați de prea multe ori că vi se întoarce împotrivă și iertarea asta.

Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.