În urmă cu ceva ani eram primul depresiv al neamului. În primul rând pentru că îmi era comod și e știut că depresia crează dependență și, în al doile rând, fiind un sistem de auto apărare. Se știe că de multe ori depresia e bună pentru că altfel am fi în stare să ucidem cu sânge rece, iar mecanismul nostru ne oprește dându-ne o depresie.

De data asta cred că s-a întâmplat pentru că sunt eu prea zmeu și cred că pot face totul singură.

Ei bine, n-am mai avut așa o stare de ceva ani. Că n-am bani, că n-am una, că n-am alta, pur și simplu nu stau să-mi bat capul. Ce o fi o fi. Dar azi am picat. Uite așa, dându-mi seama că nu pot singură. Nu pot singură să ridic o amărâtă de cutie să o duc în mașină. Nu pot. Mintea mea a tot încercat să găsească soluția, dar iată că nu a găsit-o. Pe de o parte din mândrie, pe de alta pentru că nu am chef să rămân datoare cuiva. Și atunci?

Și atunci ce? M-am înfuriat teribil, apoi, pur și simplu, am picat. Și din acel moment cu greu am mai suportat ceva în jur. Acum încă mă mai gândesc, ce, cum și în ce fel? Habar nu am. Soluții? Nu am acum. Poate că vin ele, poate nu vin, dar știu sigur că e musai să se întâmple cumva pentru că acele cutii nu se vor duce singure unde trebuie să se ducă.

Și uite așa… cine ar fi crezut că, până la urmă, mă vor dărâma niște cutii. La dracu’.