Știu, cel mai simplu, în orice situație de viață, e să renunți. Renunțarea e comodă, atât de comodă că o faci fără să gândești prea mult. Nu contează că poți să oferi mai mult, nu contează că ești mai bun de atât și chiar poți dovedi. Dacă a venit cuvântul nepotrivit, de cele mai multe ori, tu – eu, noi – renunți. Și gata. Degeaba ne mai întrebăm ce ar fi fost dacă… pentru că nu ai cum să știi vreodată adevărul de dincolo de ce ar fi fost oricâte scenarii ți-ai face.

Dacă am făcut ceva în viața asta a fost să nu renunț ușor. În orice domeniu. Am luptat, am încercat, am studiat problema pe toate părțile. Abia când nu s-a mai putut cu adevărat și mi-am dat seama că mă izbesc constant de ziduri, că strada aia e închisă și zidul nu poate fi dărâmat, am luat alt drum. Fie profesional, fie în viața privată, am procedat la fel. Da, recunosc, uneori ar fi trebuit să renunț mai repede, să nu mai pierd resurse, sentimente și timp, dar, pe de altă parte, sunt mulțumită că nu am făcut-o, altfel poate că aș fi avut mereu în minte întrebarea: “ce ar fi fost dacă mergeam puțin mai departe?”. Uneori mi s-a dovedit după câteva încercări bune că nu ar fi fost nimic. Lucrurile s-au terminat într-un punct de unde nu au mai putut evolua. De aici deja mergem spre decizii. Pentru că poți accepta situația așa cum e – de sine stătătoare – fără să-ți aducă nicio împlinire sau poți alege să mergi mai departe. În primul rând pentru evoluția și împlinirea ta.

Nu e bine să renunți din prima, așa cum nu e bine nici să rămâi ancorat într-o nebunie totală de-a nu renunța în veci. Bine, asta doar dacă ești convins că nu poți mai mult și meriți să rămâi undeva să bați pasul pe loc și asta să-ți creeze și o anumită stare de liniște.

Întotdeauna renunțările mele s-au transformat în decizii, fix atunci când am realizat că atât se poate. La unele lucruri din viața mea, chiar dacă n-am mai avut timp de ele, n-am renunțat nici acum. Și sunt convinsă că nu voi renunța niciodată. Voi lupta pentru ele pentru că, iată, merită, pentru că mă fac fericită. Altele nu. Și dacă nu sunt fericită – bine, la mine e o chestie constantă, am capacitatea de-a părea așa, dar adevărul din spatele “părerii” e cu totul altul – nu merită să merg mai departe.

Și iată că în fiecare zi înveți câte ceva dacă chiar deschizi ochii. Azi mi-am dat seama că sunt fericită legat de o anume situație din viața mea. Și chiar dacă pănâ acum – cinstit vorbind – mi-am tot pus problema să renunț din motive pe care le tot găsesc în mintea mea, am decis totuși să nu o fac. De ce să renunț la ceva ce mă face să zâmbesc? La ceva ce mă face să văd lumea asta odioasă puțin mai bună? Și mai ales de ce să renunț la ceva ce nici măcar nu credeam că mai există în societatea asta plină de figuri de carton, fițe, nesimțire și multe altele?

De asta spun, înainte de-a decide să renunți vezi dacă merită sau nu!