Mai sunt șapte zile până la micul, mare vot. Încă șapte zile de drăgălășenie. Politicienii, mai ales în ultima săptămână, se prefac admirabil că le pasă. Habar nu aveți cât de deschiși sunt cu cei din presă. Promit acum mai mult ca niciodată. Unii se laudă cu lucrurile din trecut, cum ar fi Andrei Gerea (ALDE – Pitești) care omite tot timpul să spună cum a distrus Petrochimia, dar astea sunt detalii. Au uitat cu desăvârșire toți de sclavii de la Berevoiești. Zău, la ce bun să îți aduci aminte de ei când oricum noi toți suntem sclavii sistemului? Unii în plus sau în minus, mai ales în 2016, ce mai contează? 

Merg din ușă în ușă, fac poze, fac live pe facebook, se gudură pe lângă presă, toți le sunt prieteni și nu există dușmani. Ei vor salva lumea. Firește, sclavii de la Berevoiești n-au putut fi salvați, dar, din nou, asta e altă poveste. Omenirea va fi mai bună. Lapte, miere, faguri și ce mai vreți voi. Desigur, asta dacă îi votați, dacă se întâmplă să iasă ceilalți, asta e, ei v-au spus. Și zău că mă refer la toți că doar nu sunt diferiți în gândire chiar dacă poartă alte culori. Și salvarea lumii va fi până pe 11 decembrie. După?! Va fi ori la fel, ori mai rău. Adică nu se va schimba nimic. Lumea va merge în continuare din inerție. Deciziile aleșilor nu îi va afecta pe majoritatea decât în rău, dar noi deja ne-am obișnuit cu asta. Cred că și dacă vine vreunul cu o idee bună oamenii ar fi atât de uimiți că nu ar ști cum s-o interpreteze. Detalii, na. 

Ok, și pentru că nu mă pot abține, bre, domnule Pendiuc (fost primar de metropolă universală Pitești), e cam rușinos să furi ideea celor de la PMP. Adică, pe bune, nu poți scorni ceva al tău? Tot cu furatul, tot cu furatul.

Haita sunt cei care îți sunt alături la bine și la greu. Nu trebuie să fie mulți, doar câțiva care să înțeleagă atunci când e cazul.

Exemplul meu e evident. Noi suntem o “haită”. Și când spun asta mă refer la redacție. Așa cum un club moto este o haită. Firește, cu bune și cu rele, pentru că e imposibil să fie toate bune. Cu toane și nervi, dar, în același timp, cu sentimentul că oricât te-ai fi înjurat azi cu unul dintre ei, mâine știi că te poți baza pe respectivul.

“Haita”, firește, poate fi gruparea de prieteni sau cea de la muncă – mai rar în acest caz, dar nu imposibil – E important să știi că te poți baza pe cineva. Pe colegul, prietenul, ruda… Nu știu, dar e clar că voi înțelegeți ideea. Trebuie să o înțelegeți. Există prieteni și prieteni, relații și relații, oameni și oameni. Și dacă nu-i înțelegem pe fiecare așa cum e atunci nu facem decât să fim răutăcioși la modul gratuit. Eu îmi doresc să fiu înțeleasă cu toanele și fițele mele, pe care, de ce să mint, le am. Dar dacă oamenii de lângă mine mă iubesc cu adevărat înțeleg că și defectele fac parte din ceea ce sunt eu. Nici unul dintre noi nu e perfect.

Într-un grup, mai mare sau mai mic, apar și neplăceri, asta e clar. Dar dacă suntem uniți putem trece peste. Asta e, fiecare om e așa cum e el. Nu toți reacționăm urât la nervi. Unii – cum aș fi eu – țin mult până să se exteriorizeze, alții, din contră. Na, fiecare cum l-a lăsat natura. Dacă am fi la fel ne-am plictisi. Mai rău e că nu încercăm să ne înțelegem unii pe ceilalți. Sau nu mai avem răbdare. Dar totuși, e ceva care-mi place la noi, ne unim dacă unul pățește ceva. Sau așa vreau să cred.

Cel mai rău e atunci când nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Aici se rupe firul. Aici se rupe tot. Când intervine starea aia de nebunie, de încrâncenare. Toți avem probleme, diferite ce-i drept, dar fiecare le trăiește la o anume intensitate și avem impresia că ale noastre sunt un capăt de țară.

Nu e chiar așa. Eu mă gândesc, încă șocată, la ceea ce s-a întâmplat la Berevoiești. Acolo a fost o “haită” criminală – încă mai e. Mă gândesc la copiii ăia prin ce traume au trecut. Unii nu se vor mai recupera niciodată. Noi suntem bine față de alții. Dar avem darul de-a amplifica totul, pentru că, normal vorbind, fiecăruia i se umple paharul. Dar hai să-l golim. Suntem o “haită” până la urmă și nu ne abandonăm unul pe celălalt. Indiferent pe ce cărări am apuca, suntem unii pentru alții. Așa trebuie să fie. Mâncăm o pâine împreună și asta e tot ceea ce contează, pentru că la greu tragem toți. Și dacă nu ăsta e cel mai important lucru nu știu care mai e.

Dragostea față de celălalt ar trebui să fie fără a judeca. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem: cu bune sau rele. Suntem oameni și trebuie să fim așa până la capăt. Trebuie să fim și să rămânem o “haită”. Greu, ușor, le trecem noi cumva pe toate. Cu nervi, cu râsete, cu bucurii și necazuri. Viața nu iartă pe nimeni, dar hai s-o privim mai cu seninătate și să fim mai buni unii față de ceilalți. Mai înțelegători și să facem totuși o minimă diferență între cei care trag și ceilalți. Atât din puțul gândirii. Dar nu uitați că fiecare e special în felul lui și dacă am gândi la fel am fi doar o masă de manevră.