Celebrul roman scris de Jane Austen “Mândrie și prejudecată”, a fost adus pe micile ecrane cu ceva modificări teribile. Firește, subiectul obsesiv al americanilor, da, zombie. Firește, poate voi credeați că sunt vampirii, dar nu, americanii au ce au cu zombie, adică morții vii, care mănâncă creierul oamenilor. Și s-au făcut atâtea filme pe tema asta că mă tot întreb dacă nu or ști ei ceva sau dacă nu crează creaturi din astea prin laboratoare. Dar, trecând peste speculațiile destul de îndreptățite, ținând cont că încă de la finalul anilor 1800 tot felul de scriitori spun povești cu aceste creaturi, pot spune că e o combinație relaxantă pentru o seară de weekend. Nu, firește, nu spun că ar fi vreun film de geniu, dar e absolut fermecător în inepția lui tipic americană. E de relax, dacă vreți. Acțiunea se petrece în Anglia secolului XIX, pentru că trebuia să țină pasul și cu romanul original. O Anglie în care femeile știu arta luptei chinezești, iar bărbaților li se pare că le apără de zombie aceia răi. Da, da, e și cu dragoste, trădare și toate cele. Și eroii principali sunt simpatici încercând să facă pe antipaticii.

Dar… DA! Iată un film cu adevărat bun.

După ce își pierde fiica într-un accident, psihologul Peter Bower alături de soția sa încearcă să-și refacă viața într-un alt oraș. În timp ce își reia meseria și tot mai mulți pacienți îl vizitează, acesta începe să-și dea seama că ceva nu e în ordine, ori cu el, ori cu pacienții. Asta până când își dă seama că toți cei care-i intră în cabinet sunt morți. Care e legătura dintre ei și aceștia nu își poate explica, pentru că fiica lui, cu siguranță, nu are de-a face. Atunci care e secretul teribil care se ascunde în spatele acelor morți și ce trebuie el să descopere. Vă garantez că veți avea parte de un horror psihologic de mare excepție – da, știu, exepția nu poate fi comparată, dar eu o fac, na. Așa că dacă nu aveți ce face în wekeend, iată două filme care v-ar putea pe de o parte relaxa, iar pe de cealaltă parte vă veți pune niște întrebări existențiale. Trebuie să vă reamintesc că nu contează dacă e sau nu greșeala noastră, dar uneori noi suntem cei care trebuie să le îndreptăm.