De obicei deciziile mele sunt radicale. Mereu e alb sau negru și, tot de obicei, am constatat, e minunat să fie așa. Doar că nu mereu fac asta. Pentru că uneori mă gândesc mai mult la ceilalți decât la mine. Mereu am impresia că oamenii merită măcar șansa de-a fi prieteni sau amici sau cunoștințe. Sau că merită să-i ajuți atunci când chiar sunt disperați și tu ești ultima lor scăpare. Sau, cel puțin, ultimul om care ar putea întinde o mână. Dar știți cum e, dacă i-o întinzi de prea multe ori ți-o ia cu totul și apoi te trezești până-n gât că nu mai faci altceva decât să alergi pentru binele altuia, să îți faci griji că n-are, că nu poate, că nu știe și tu trebuie să fii mereu stâlpul de sprijin.

Ai fie, asta n-ar fi nimic, dar chiar și făcând toate astea ți se reproșează diverse și stai să te întrebi ce dracu’ e în capul tău. Cu toate astea o iei de la capăt pentru că nu ai vrea să faci omul să sufere, pentru că nu ai vrea ca omul să creadă că nu se poate baza pe tine și alte bazaconii de felul ăsta.

Tocmai de aia trebuie să-i mulțumesc lui Sorin – și atât că nu vrea reclamă – pentru că la sfârșitul lui 2017 mi-a deschis ochii: “Cu unii oameni nu poți rămâne prietenă, pentru nu că fac decât să te tragă în jos, să te întoarcă înapoi și să-ți distrugă orice drum pe care l-ai începe. Cel mai bine ar fi să tai firul cu totul”. Recunosc, în acel precis moment nu mi-a convenit prea mult. M-am gândit imediat cum se va descurca fără să fiu acolo când are nevoie. Apoi am stat și am analizat cum, de fapt, pe orice drum aș porni eu, personajul, chiar dacă nu are acces la informație ci doar un al șaselea simț bine dezvoltat, reușește să mă facă să simt o vinovăție absurdă, de parcă aș fi omorât un om și trebuie musai să-mi spăl păcatele. Ceea ce înseamnă, în viziunea lui, să mă închid într-o cameră și pe cât posibil să nu mai comunic cu nimeni până nu mă lecuiesc.

Fix pe data de întâi parcă am avut revelația. Da, trebuie să se încheie acest ciclu nefast pentru mine. Nu numai că mă ține pe loc, dar are și darul de-a mă tot face să mă întorc cu gândul în trecut. Și cum să ai și tu o viață normală – bine, normalitatea la mine oricum e relativă, dar e a mea – dacă tot nu tai firele și apoi sfoara? Așa că am început mai întâi cu eliminarea cunoștințelor comune. Asta e, selecție naturală. Am înțeles și faptul că personajul nu are capacitatea, discernământul, de-a pricepe lucrurile astea. Așa cum nu a avut niciodată capacitatea de-a pricepe altceva în afară de propria persoană. Drept urmare am zis că decizia mea, de data asta, va veni fără explicații pentru că nu are sens să ne tot explicăm în fața unora care oricum te scot vinovat în fața planetei, dar mai ales în fața lor, după ce te-ai zbătut, i-ai ajutat, ți-ai călcat pe orgoliu de zeci de ori. Da, așa cum spuneam, anul ăsta sunt decisă să elimin orice persoană toxică din viața mea. Încerci să mă convingi că deții dreptatea absolută? Atunci, pa! Încerci să mă convingi că e vina mea deși am stat după tine când erai pe moarte, atunci, hai, pa! Încerci să-mi controlezi acțiunile și sentimentele, în acest caz te poți întoarce la origini fără drept de apel. Dar cel mai rău mor pe ăia care îmi spun cum să mă port, cum să mă îmbrac, cum să nu îmi lipesc chestii pe față și să nu cumva să-mi fac tatuaje, dar n-au nimic împotrivă dacă-mi toarnă alcool în pahar, nu de alta, dar ăla face bine și la neuron și la ficat. Hai, marș, sunt sătulă de ipocriți. O, da, și mai e categoria care-i judecă pe toți. Mai judecați voi pe cineva în fața mea și o să vedeți pe dracu’ în persoană. De parcă ați ști voi ce e în mintea și sufletul omului. De parcă ați fi perfecții pământului. Și mai rău, la rândul vostru vă întrebați de ce oamenii vă judecă la rândul lor. Pentru că meritați. Și din nou, mai bine pa pentru că nu am nevoie de așa ceva. Nu se învârte soarele după voi, jur, am observat eu.

În rest, să fiți fericiți! Nu vă judec și nu vă condam, doar vă alung!