Nu sunt un om bun, nu sunt nici un om rău, sunt o persoană obișnuită. Am calități și defecte. Nu aș ști să spun care primează, dar un lucru îl știu sigur. Ajungi undeva. Undeva unde ți-ai dorit să ajungi. Și muncești pentru asta, te zbați, intri în lumea aia nebună a creativității. Inițial nu o faci pentru tine. Știi că poți și vrei ca lumea să recunoască asta, să vadă – apropo de asta, le mulțumesc celor de la wikipedia România că nu au văzut, dar cei din Franța au observat. Eu nu înțeleg asta. Sunt scriitori pe siteul ăsta care nu au palmaresul meu, să înțeleg că și asta e pe pile? Dar nu despre asta era vorba în conținut.

Spuneam că te trezești într-o zi că ai reușit, nu la un nivel extraordinar, dar ești acolo. Ai o carte publicată în Anglia de o editură independentă, urmează să mai ai una publicată în Franța și o promisiune în Italia. Am scris peste șaisprezece cărți. Unele fantasy, altele polițiste și câteva care fac parte dintr-un gen nedefint mie, să-i zicem pur și simplu proză. Am scris piese de teatru, una pentru America, aletele pentru mine și una pentru penitenciarul din Slobozia. Hai că m-am mișcat ceva, chiar dacă timpul nu a fost cel mai bun prieten al meu în ultimii patru-cinci ani. – Mi-aș dori ca în 2016 să devină mai prietenos -. Am avut și momente de cădere după ce mi s-au întâmplat lucruri urâte, apoi a murit cea mai dragă ființă mie: pisoiul. Și tot așa am dus niște ani la rând târându-mă cum am putut. Dar am rezistat.

Și totuși, nici despre asta nu era vorba. Voiam să vă vorbesc despre fani. Da, îmi plac fanii, cum să fiu ipocrită și să spun că nu? Sunt cei discreți, din umbră, care uneori, la ceva timp, fac gesturi drăguțe pentru mine. Mici, dar contează. Astea mă bucură cel mai mult. O poză cu o carte, o apariție la o lansare, poate câte un pix mai ciudat sau carnețele pe care să-mi notez ideile. Vorbim uneori, dar atât cât să nu intrăm prea mult unii în viața celorlalți. Dar mai sunt și cei agresivi care au impresia că timpul tău este nelimitat și ar trebui să faci doar asta, adică să stai și să vorbești până te epuizezi.

Oameni buni, sunt destul de epuizată. Nu îmi mai doresc de foarte mult timp să fiu un idol. Îmi doresc să scriu pentru mine și să mă bucur de fiecare reușită a mea pe care mi-o port alături de Crime Scene Press sau, cine știe, poate și de altă editură – aici vorbind de alt gen literar, pentru că romanele polițiste sunt doar ale celor de la Crime Scene Press care m-au adoptat ca pe propriul copil. Și eu îi ador pe George Arion și pe Stelian Țurlea, dar nu îi stresez. Vorbim când avem de vorbit. Le citesc cărțile și îmi doresc, mereu și mereu, să ajung să scriu ca ei. Datorită lui George Arion am ajuns să iubesc romanul polițist. Recunosc că încerc să ajung măcar la jumătatea dânsului – ca scriitură vorbind, că nu știu dacă o să mai și apuc să trăiesc până la onorabila sa etate. Dar atât cât o să-mi stea în putință o să mă străduiesc. Și da, recunosc că-l studiez. Aproape că nici nu mai citesc povestea în sine, ci fac analiza felului de a scrie, a semanticii, a rețetei, dacă vreți. Toți avem idoli și idealuri la care vrem să ajungem, dar vreau să vă gândiți că sunt și ei oameni și nu trăiesc cu mintea în nori gândindu-se zilnic ce să mai scrie, mai au și alte vieți, unele nu tocmai plăcute. Așa că și noi avem probleme și uneori ne simțim agasați. Nu asta înseamnă să “iubești” pe cineva. Dar discuția e prea lungă pentru ora asta și parcă aș mai avea nevoie de vreo două ore de somn.

La final nu vă pot dori decât un an așa cum îl vreți voi, dar să aducă și sănătate! La mulți ani, restul e can-can!