NU!

cerere-in-casatorie

Cum faci un bărbat să înțeleagă că deși îl iubești și chiar îți pasă de ce se întâmplă cu el, pur și simplu nu-ți dorești să fii femeia din spatele aragazului lui? Nu ești avidă după această formă unanim acceptată de umanitate, căsătoria. 

Nu îmi amintesc să fi crezut vreodată cu adevărat în această instituție, chiar dacă, pentru opt ani din viața mea am și încercat-o. Unii spun că e mai bine după ce semnezi actele, alții că e la fel, dar adevărul e că totul se schimbă. Indiferent cum ar, fi ambii încep să se creadă proprietari pe viața celuilalt. Sigur, asta se întâmplă și fără acte. 

În urmă cu aproximativ doi ani mi-am promis că oricât m-aș tăvăli nu mai las pe nimeni să-mi spună ce să fac. Nu îi place, ghinion. Am înțeles eu la un moment dat că atunci când punem presiune pe celălalt o facem dintr-un egoism pur. Vrem ca el/ea să facă aia și ailaltă, nu pentru că ne-am simți neapărat mai bine, ci pentru că, în egoismul nostru, avem impresia că ni se cuvine. Iată că nu ni se cuvine.

Am divorțat în urmă cu nouă ani… sau opt? În fine, detalii, n-am știut eu niciodată data nunții, doar nu o s-o rețin pe cealaltă. De atunci au mai fost trei cereri, dintre care două destul de serioase. Știți voi, tot tacâmul: flori, lumânări (poate au vrut să-mi dea foc) și alte dulcegării care oricum nu mă prind. M-am gândit atunci că dacă m-ar fi cunoscut nu ar fi procedat așa. Adică oamenii au avut toate detaliile pentru a mă impresiona vreo cinci minute și a mă face să zic un “da” din milă. Dar nu le-a ieșit. E ciudat când ești cerut și tu nu vrei decât ca lucrul ăla să nu se fi întâmplat în veci. “Lasă-mă, frate, în pace. Îmi place să trăiesc în păcat și nu vreau să fiu responsabilă pentru tine când nu sunt nici pentru mine”. A fost un caz hilar, în care omul nici nu a apucat să spună ce își dorește că m-au și apucat isteriile și i-am explicat că dacă ar fi ascultat un singur cuvânt din cele pe care i le-am tot spus, ar fi înțeles că sunt destul de anti și nu e dorința vieții mele. 

M-am gândit mult timp că aș fi cam nebună. Când toată lumea își dorește o familie, eu nu. Când toți vor dragoste pasională, cu flăcări și cu ce o mai fi ea, eu nu. M-am analizat și mi-am dat seama că tot din cauza lor nu cred. Și apoi ieri, poc, o prietenă de peste hotare mă sună și-mi spune fără nicio introducere “Cretinul m-a cerut de nevastă. Are impresia că asta îmi doresc? Să-l șterg pe el la fund?”. O clipă nu am reacționat, apoi, cred că din șoc am întrebat-o ce i-a răspuns: “I-am zis s-o ia pe mă-sa că oricum o sună din zece în zece minute”. N-am înțeles inițial care ar fi marea problemă, dar apoi m-a lămurit. Știam că sunt un cuplu aproape perfect așa că nu m-aș fi așteptat la un refuz din partea ei, dar iată că a fost. Mi-a spus cum nu l-ar vedea tată, soț sau bărbatul care să-i ofere sprijin. E totul minunat atâta timp cât fiecare își vede de viață, cât nu stau împreună și nu prea au lucruri comune de făcut. Dar nu se vedea cu el în aceeași casă, crescând de una singură și copil și bărbat. Oricum pentru ea singurătatea e dominantă, chiar dacă, teoretic, de șapte ani e cu el. Dar poate suporta această singurătate atâta timp cât nu e obligată să stea cu el în permanență. Mă rog, în cazul lor, zic eu, cererea a venit ca ceva firesc. Problema fiind că bărbații nu ascultă. Nu toate vrem să stăm liniștite la casa noastră așteptând să vină el acasă, când o veni. Nu toate suntem înnebunite de faptul că dacă tot refuzăm nu o să ne mai ia nimeni. Unele dintre noi vrem să fim independente până la sfârșit. Nu de alta, dar știm oricum că alinarea bătrâneții lângă un bărbat incapabil e perfect egală cu zero. 

Nu știu, mă gândesc că acel bărbat care face cererea, ar trebui să fie sigur că și ea vrea același lucru. 

Written by Oana Mujea