După luni, multe luni, timp în care multe întrebări m-au chinuit, m-am întors. De data asta mă chinuie acest Acasă.

Am avut ocazia ca cineva să-mi spună că e la adevărata sa casă, lucru care m-a făcut să-mi dau seama că după ce am părăsit casa părintească peste tot pe unde am locuit au fost doar locuri, acoperișuri, ceva necesar supraviețuirii. Dar niciunde nu a fost sentimentul acela de Acasă.

Sunt absolut conștientă că unii oameni nu au niciodată acest sentiment, pe când, pentru alții, oameni simpli care se iubesc cu adevărat și n-ar renunța unii la alții, Acasă e oriunde, chiar și într-o căpiță cu fân. Sentimentul acesta ar trebui să-și ofere ceva special: siguranță, încredere, loialitate, respect, lucruri din astea pe care societatea asta nu le mai are, nu le mai oferă. Pentru unii dintre noi, Acasă e un eufemism. Nu există. Sau poate doar pentru mine. Nu există oameni sau locuri care să mă facă să simt lucrul ăsta. Sigur, nu vorbim despre adevărata întoarcere Acasă, la familie. Dar, cum viața nu e făcută în așa fel încât să îți iei zborul, pentru că părinții îți dau viață și te cresc, dar nu sunt datori să te ducă până la ultimul drum, Casa trebuie să ți-o construiești singur – nu la propriu.

Și totuși, Acasă e doar un alt termen pentru familie și siguranță. Încrederea pe care ți-o lași în mâinile altcuiva știind că acolo este sprijinul tău.

În cazul meu, realizez, nu chiar cu tristețe, poate doar cu o ușoară melancolie, că Acasă e doar undeva în sufletul meu. Siguranță, încredere? Am oferit prea multă și n-am primit același sentiment înapoi. Acasă pentru mine poate fi doar un simplu scaun într-un birou. Atâta timp cât nu mă plouă… Cât despre sentimentul în sine, cât despre suflet, probabil că nu o să fie niciodată Acasă, pentru că nimeni, niciodată, nu în zilele noastre, nu va face Acasă pentru mine. Și sunt convinsă că lucrul ăsta li se întâmplă multora nu doar mie. Nu știu dacă noi, ăștia fără o Acasă adevărată suntem mai fericiți sau nu, dar, după o vârstă, cu siguranță devine mulțumitor gândul că încă te ai pe tine, că încă poți munci pentru tine și că n-ai făcut niciodată un rău atât de mare încât să arzi de viu. Și poate că asta este suficient să ai un fel de Casă a ta, în interiorul tău.

P.S: Nu voi da drumul comentariilor pe blog, fiindcă sunt sătulă de securiști cretini care abia așteaptă să se descarce aici. Dar iată că m-am întors în Casa mea virtuală. O Casă fără pereți, unde fiecare poate să vadă ce dorește, dar și locul unde eu pot respira. Acasă – nu există așa ceva. Nu pentru mine.

Știu, vă așteptați să-mi bag. O s-o fac și pe asta, dar nu cum vă așteptați voi. S-a dovedit deja că elita stă într-o mână de oameni, restul fiind manipulabili. Restul sunt oamenii pe care se mizează. Toți, din toate formațiunile politice sau cum dracu’ ori fi ele, se bazează pe voi. Votul nu a fost pentru PSD, deștepții curului. Dar nu despre asta e vorba. Nicidecum.

Azi m-am trezit înțelegând lucruri. Înțelegând că familia tradițională, aia în care el/ea iubește o ea/el, nu mai există decât prin rândul unora dintre noi. Familia aia care se bazează pe RESPECT, pentru că de aici începe, și înțelegere, e cumva o noțiune pentru bătrâni și doi, trei din ăștia ca mine, mai proști.

Nu, lumea s-a schimbat din toate punctele de vedere. Fie că vorbim despre femei, fie că vorbim despre bărbați, despre gândire sau manipulare, despre idei proprii sau cum să le duci mai departe pe ale altora că tu nu poți emite etc. Lumea chiar e altfel. Am stat și m-am gândit la cunoștințele mele, femei majoritatea, nu la prietene că ele se chinuie cum pot. Dar femeile alea care au și bărbat și unu, doi sau trei copii, iar el stă ca flocea cu berea în nas bombănind, în timp ce ea are două job-uri. E la modă. Da, ăla nu merită o familie, merită cel puțin unul ca el.

Apoi m-am gândit la alea care se mărită sau fac copii dintr-un interes oarecare: bani, faimă, un loc cald etc, clar că puteți da multe exemple. Nici ele nu merită o familie. Merită fix una ca ele să vadă cum e.

Și apoi am stat și am analizat oamenii care se cred oarecum normali. Și fără să-mi doresc a dezvolta, clar ajungi la concluzia că ori singur, ori te dai pe partea cealaltă. Cine știe? Poate așa funcționează. Habar nu am. Măcar la femei știu că au capacitatea de-a se asculta și a se înțelege reciproc, firește, dacă nu sunt isterice din fire. Ei, dacă ajung gay, habar n-am, noroc că știe unul să gătească sau poate că asta nu e important că de ascultat pe celălalt clar nu-l ascultă. Draci, fiecare bărbat e cel mai important pentru el însuși. Logic. Bine, fie, sunt și excepții… undeva.

Așa că dacă nu avem respect pentru celălalt, dacă tot timpul vrem să fie doar ca noi, dacă, dacă, dacă, atunci la ce bună o familie tradițională? Oricum nu își mai are rostul.

Mai grav e că la fel ne educăm și odraslele. Și atunci de ce ne mai mirăm? Vom crește bărbați/femei, plini de ei, plini de vicii, plini de “mă doare în pulă de restul”. Iar sintagma e valabilă pentru ambele sexe.

Așa că da, cei care au zis “DA” au devenit o minoritate. Dar oricum nu contează. Educația noastră (și mă includ, nu că așa m-ar fi crescut ai mei) e dată de prieteni, gașcă și ce am văzut pe la alții. Nu mai are nicio legătură cu felul în care am fost crescuți. Nu mai are nicio legătură cu iubirea sau cu normalitatea faptelor noastre. Cine știe, poate că ăștia din LGBT se poartă mai frumos unii cu alții decât o facem noi restul.

Da, Adela sau, mai bine spus, “Scrisorile Adelei” este un nou proiect literar. Fără crime de data asta, adică nu omoruri, pentru că vor exista crime sufletești pentru toată generația feminină din lume. Și, cu siguranță, fiecare femeie, începând de la șaisprezece ani, pănă hăt, departe, se va regăsi măcar puțin. Așa că… tam, tam, scurt fragment:

“Ți-am scris în ziua în care ai plecat. Nu știu de câte ori am încercat să-ți spun, să-ți arăt, să te fac să simți. Așa că am scris. Unde ai greșit, unde am greșit. Am încercat să îmi descopăr singură toate tainele pe care le-am ascuns în sufletul meu în timp ce eram lângă tine, inertă, moartă, ca o păpușă trasă de sfori.
………………………….
Adela

Mă numesc doar Adela… Mă gândesc la mine ca la Lorelai într-o lume plină de haos, pierderi și suferințe. Mi-am petrecut tinerețea tânjind după lucruri mărunte care să mă facă fericită și acum că am trecut de treizeci simt că mă prăbușesc de-a dreptul.
Am trecut prin lumi diferite. De la palate, cluburi de lux, ambasade, până la a fuma o țigară și a bea o bere pe o bancă dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraș oarecare. Am cunoscut faima și eșecul. Am fost sus și apoi am venit drept în cap frângându-mi gâtul, pentru că am avut încredere doar în cine nu merita asta. Am înțeles în anii ăștia că nu e vorba despre mine, nu despre Adela, ci despre deciziile mele. Am analizat toate posibilitățile. Dacă aș fi mers pe drumul meu de una singură și acum aș fi fost acolo.
În urmă cu șaisprezece ani aveam deja succesul unei dive autohtone. Doar că nu aveam operații, silicoane și nici nu mergeam ca turbata la sală pentru a arăta în vreun fel. Sunt o femeie mai plinuță, nu grasă, pot spune că am forme pe care le păstrez încă din prima tinerețe. Însă vocea mea… aici e altă poveste. M-au descoperit la cincisprezece ani într-un concurs școlar și de acolo totul a mers așa cum ar fi trebuit. La douăzeci eram deja pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile și destul de des în presa de scandal. Doar că, așa cum se practică adesea, scandalurile în care „intram” nu erau altceva decât PR.
…………………………
Scriu! O fac pentru a mă descătușa. Știu că nu vei ajunge niciodată să citești tot ceea ce eu pun pe hârtie. Poate, uneori, vei găsi frânturi din gândurile mele. Hârtii pe care ți le strecor în buzunar cu un scris care nu-mi aparține. Bilețele de amor de la o anonimă care te iubește necondiționat. O anonimă pe care o ții doar pentru tine, pentru că eu, deja, nu mai prezint niciun fel de interes.”

Nu o să fac o recenzie după cartea Cristinei Nemerovschi pentru că au făcut-o alții înaintea mea mult mai bine sau nu. Eu mă voi raporta la ea strict din felul în care m-a făcut să mă simt.

Exceptând copilăria personajului, vreau să mărturisesc că în rest parcă aș fi fost ea. Mai întâi de toate trebuie să vă spun că am avut dubii în a o citi și asta din cauza animalelor. De la “Colț Alb” n-am mai citit nicio carte unde să apară vreun animal, pentru că nu pot trece peste suferința lor. Nu mă uit la filme cu animale, decât dacă îmi e clar că sunt comedii și ființele acelea nu pățesc nimic. Și chiar dacă am văzut, printre lacrimi “Apă pentru elefanți”. Am zis să risc pentru că titlul spune exact care e rolul personajului în carte.

Așa cum am bănuit, la fel ca Lidia – chiar dacă nu e numele ei – încă de la început m-am îndrăgostit de leoaica Shakira. Nu aveam cum altfel. Nu aș fi putut să înțeleg personajul dacă nu mă atașam de animal. Nu aș fi putut să-i dau dreptate pentru fiecare sentiment ce îl are despre oameni dacă nu aș fi făcut asta. Și recunosc că am citit cu o teamă teribilă că li se va întâmpla ceva animalelor de la circ, ceea ce m-a măcinat aproape până la final.

M-am identificat mult în acest personaj din multe alte puncte de vedere. Trauma ei, dorința de a-și găsi sora. Credința ei că nu e moartă, amintirilie distorsionate din copilărie din cauza traumelor prin care trecuse, dar mai ales tăria de a trece peste. În schimb mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Cristina cu acest personaj. I-a luat viața trecând-o prin chinurile iadului, dar i-a redat-o atunci când nu se aștepta. Nu știu dacă autoarea a făcut asta sau Lidia pur și simplu i-a scăpat din mână și și-a luat ceea ce i se cuvine de drept. După o viață de suferință, după o altă viață în care s-a oferit doar animalelor ei iubite, în sfârșit s-a lăsat liberă, să iubească, să cunoască și să fie fericită.

Recunosc că am plâns. Pentru Shakira în primul rând. Am fost fericită pentru leoaică, dar, în același timp, știu ce a simțit Lidia în sufletul ei: fericire, dar și o strângere de inimă care uneori te poate sfâșâia. Am plâns și pentru ea pentru că a decis să ierte și să meargă mai departe cu o putere pe care nu oricine o are.

Recunosc, însă, că de sora ei nu m-am atașat prea tare, nici de cea de la zece ani, dar nici de cea de la douăzeci și șapte. Aici ar putea fi strict vina mea pentru că nu am frați și nu pot înțelege anumite feluri de iertări. Dar chiar și așa eu nu aș fi putut ierta anumite lucruri. Bine, nu aș fi putut ierta nimic.

Dragă Cristina, după foarte mult timp, chiar mult, cineva m-a făcut să plâng, acea persoană ai fost tu prin personajul acesta minunat. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe, pentru că, într-un fel, mi-a fost greu să nu mă regăsesc în ea din anumite puncte de vedere. Mi-a fost greu să-mi dau seama că asumările, temerile și cicatricile noastre de pe suflet nu se vindecă niciodată, dar, cumva, pot fi îmblânzite. Măcar sentimentele să nu le lăsăm în starea lor brută.

Nu am să spun mai multe, nu pentru că nu aș putea. Aș scrie până mâine despre tot ceea ce înseamnă “Dresoarea”, dar e mai bine să o citiți voi, să vă regăsiți în ea sau nu, să înțelegeți cu mintea și sufletul vostru.

P.S: Eu tot l-aș fi pocnit pe Iuri măcar o dată, de asta ea e o persoană mai bună.

Există trei categorii de oameni pe lumea asta pe care i-aș da oricui i-ar vrea fără nici o monedă de schimb. Dacă-mi vine unul mâine și zice că vrea să afle totul, dar totul despre X, o fac moca, că prea m-ați vândut voi pe mine stav’ar în gât.

Am înțeles că le stau unora în gât ca o băutură puturoasă, dar n-am înțeles și motivul. Nu că ar conta. Știu și eu când ți se pune pe cineva și asta e viața, dar măcar eu îmi văd de treabă și, din nou, asta e viața. Ei nu, nici măcar nu s-ar gândi să-și vadă de drumul lor. Gata, li s-a pus. Ori că sunt prea slabă, ori că sunt prea arogantă, ori că nu știu ce mai am eu – cu toate că ei au să se și îngroape – și nu le mai ajunge lor. Și atunci începe tocatul pe la “alte mese”, că doar nu or rămâne oamenii cu dureri în suflet în ceea ce mă privește. Deci jur, pe voi vă dau gratis oricând, oricui, oriunde.

Mai există și cealaltă categorie: cei care le știu pe toate și nu ascultă niciun fel de argument împotriva științei lor. Perfect. Îmi e indiferent. Rămâneți căpoși până vă explodează fărâma aia de creier. Nu e bai. Dar, așa, ca fapt divers, s-ar putea să nu fiți singurii din universul ăsta care au dreptate. Adică un argument contra nu e rău din când în când și n-ar fi rău nici să-l ascultați/citiți până la capăt. Nu de alta, dar nu sunteți unicii cu păreri pe lume. Și pe voi v-aș da gratis pentru că sunt sătulă de umani bătuți în cap.

Și, la final, cei care nu îți dau dreptul, sub nicio formă, dar sub nicio formă, să gândești altfel decât ei. Nu, nene, dacă ei consideră că trebuie făcut genocid în țara asta și eu îmi doresc exact opusul, clar, dar clar de tot, sunt o dobitoacă blondă cu un singur neuron – mă rog, n-ar fi prea departe, dar lăsați-mă să fiu cum vreau eu. Nu mai încercați să mă convingeți de lucruri absurde. Nu mai încercați să-mi schimbați idei. Am capacitatea de-a vă asculta, uneori, prin anumite puncte, chiar vă pot da și dreptate, doar că eu sunt eu și am credințele mele. În plus, spre deosebire de voi care vă schimbați după cum bate vântul eu rămân la fel. Nu pot #Rezist pentru că nu suport chestiile “spontan” organizate și nici ideea de-a nu lăsa magistrații să răspundă în fața legii. Nu pot #Rezist pentru că oricare ar veni la putere o va lua de la capăt și m-am săturat de legi scrise pe genunchi, doar că atunci, culmea, nu va mai rezista nimeni de rușine.

Dacă eu cred într-un proiect și voi nu, asta e, ghinion, cu toate că fiecare avem dreptul de-a crede ce dorim. Bine, dacă am mai și citi, măcar printre rânduri ce vrea acel proiect și am mai și înțelege, cine știe… dar chiar așa, cine știe. Dar dacă doar ne luăm unii după alții ca oile ce sens are?

Pe voi nu v-aș vinde, pentru că oile nu sunt la mare căutare. Vă las așa să faceți ce vă trece prin cap. Când se va schimba trendul vă veți roti și voi. Și ăștia din fruntea țării de asta au nevoie, de oameni care știu cum și când să se rotească. Așa vă vor. Ce rost are să vă vând eu când o faceți singuri, chiar din credință. Doar atât, hai să-i lăsăm și pe ‘ăilalți să gândească altfel că de aia suntem diferiți, din fericire, vorba reclamei.

Și cu asta să ne grăbim spre IPJ că avem treabă 😉

Măi, nene, măi. Da, sunt un om complicat și aici vorbesc din punct de vedere uman, nu al sexului. Sunt un om care vrea lucruri normale, unele, pentru omenirea muritoare puțin ciudate. Cum ar fi dacă vreau să dorm, zău că vreau să dorm. Dacă am treabă și după prea multă treabă obosesc și îmi doresc un moment de respiro doar pentru mine este fix pentru că asta vrea. Înțeleg, complicat pentru majoritatea. Uite de aia nu mai bag oamenii în seamă, bărbații nici atât. Îi spui omului că ești ocupat, că ai nevoie de timp pentru una, pentru alta, pentru cealaltă că dracu’ n-ai cum să le rezolvi pe toate dacă stai ca șarpele la soare sau, mai bine spus, prin pilotă dormitând. Am uitat eu să-mi sun unul dintre cei mai buni prieteni care a venit în weekend din Sibiu. Am uitat și asta îmi e greu să mi-o iert, dar nu prea am avut timp să respir. Azi mi-am amintit, dar era deja prea târziu. Fir’ar.

Dar altceva e ce nu înțeleg eu. Se tot spine că female sunt complicate. Da, sunt. Sunt pentru că ele duc greul. Sunt mai serioase, vor să facă treabă nu să doarmă pe ele. Vor să ducă lucrurile la bun sfârșit. Uneori vor să discute serios cu oamenii, dacă au cu cine. Când văd că nu, aia e, se lasă păgubașe, unele. Altele pot reacționa violent sau, mai rău, se pot închide în ele de nu le mai deschizi nici cu forcepsul.

Chestia ciudată care mie mi s-a întâmplat, ținând cont că femeile sunt alea care pricep altceva decât ceea ce spune bărbatul, este că eu vorbesc una și se ajunge la o concluzie care nu are nicio legătură cu absolut nimic. Și mai ziceți voi că noi suntem complicate. Hai să fim serioși, e dovedit științific că noi avem capacitatea de-a înțelege lucruri pe care masculii nici măcar nu le percep. Dar așa ceva mai rar. Povestești o chestie și se ajunge la… fix capătul celălalt al pământului. Mna acum, de acord că există și isterice, și nebune, și, și… dar nici cu partea masculină nu îmi e jenă în sensul ăsta. Plus că noi vrem să râdem, să glumim, dar uneori mai sunt și lucruri serioase de spus, zău că nu putem lua totul la mișto.

Bine, plus că nu mă mai țin nervii și asta nu de ieri de azi. Și stau să mă întreb: bărbații când sunt serioși la ce dracu’ se gândesc că ei chiar dacă par să asculte, clar doar par. Pfff. Hai că nu vreau să mă enervez iar, trebuie să mai și dorm.

Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.

NU!

Cum faci un bărbat să înțeleagă că deși îl iubești și chiar îți pasă de ce se întâmplă cu el, pur și simplu nu-ți dorești să fii femeia din spatele aragazului lui? Nu ești avidă după această formă unanim acceptată de umanitate, căsătoria. 

Nu îmi amintesc să fi crezut vreodată cu adevărat în această instituție, chiar dacă, pentru opt ani din viața mea am și încercat-o. Unii spun că e mai bine după ce semnezi actele, alții că e la fel, dar adevărul e că totul se schimbă. Indiferent cum ar fi ambii încep să se creadă proprietari pe viața celuilalt. Sigur, asta se întâmplă și fără acte. 

În urmă cu aproximativ doi ani mi-am promis că oricât m-aș tăvăli nu mai las pe nimeni să-mi spună ce să fac. Nu îi place, ghinion. Am înțeles eu la un moment dat că atunci când punem presiune pe celălalt o facem dintr-un egoism pur. Vrem ca el/ea să facă aia și ailaltă, nu pentru că ne-am simți neapărat mai bine, ci pentru că, în egoismul nostru, avem impresia că ni se cuvine. Iată că nu ni se cuvine.

Am divorțat în urmă cu nouă ani… sau opt? În fine, detalii, n-am știut eu niciodată data nunții, doar nu o s-o rețin pe cealaltă. De atunci au mai fost trei cereri, dintre care două destul de serioase. Știți voi, tot tacâmul: flori, lumânări (poate au vrut să-mi dea foc) și alte dulcegării care oricum nu mă prind. M-am gândit atunci că dacă m-ar fi cunoscut nu ar fi procedat așa. Adică oamenii au avut toate detaliile pentru a mă impresiona vreo cinci minute și a mă face să zic un “da” din milă. Dar nu le-a ieșit. E ciudat când ești cerut și tu nu vrei decât ca lucrul ăla să nu se fi întâmplat în veci. “Lasă-mă, frate, în pace. Îmi place să trăiesc în păcat și nu vreau să fiu responsabilă pentru tine când nu sunt nici pentru mine”. A fost un caz hilar, în care omul nici nu a apucat să spună ce își dorește că m-au și apucat isteriile și i-am explicat că dacă ar fi ascultat un singur cuvânt din cele pe care i le-am tot spus, ar fi înțeles că sunt destul de anti și nu e dorința vieții mele. 

M-am gândit mult timp că aș fi cam nebună. Când toată lumea își dorește o familie, eu nu. Când toți vor dragoste pasională, cu flăcări și cu ce o mai fi ea, eu nu. M-am analizat și mi-am dat seama că tot din cauza lor nu cred. Și apoi ieri, poc, o prietenă de peste hotare mă sună și-mi spune fără nicio introducere “Cretinul m-a cerut de nevastă. Are impresia că asta îmi doresc? Să-l șterg pe el la fund?”. O clipă nu am reacționat, apoi, cred că din șoc am întrebat-o ce i-a răspuns: “I-am zis s-o ia pe mă-sa că oricum o sună din zece în zece minute”. N-am înțeles inițial care ar fi marea problemă, dar apoi m-a lămurit. Știam că sunt un cuplu aproape perfect așa că nu m-aș fi așteptat la un refuz din partea ei, dar iată că a fost. Mi-a spus cum nu l-ar vedea tată, soț sau bărbatul care să-i ofere sprijin. E totul minunat atâta timp cât fiecare își vede de viață, cât nu stau împreună și nu prea au lucruri comune de făcut. Dar nu se vedea cu el în aceeași casă, crescând de una singură și copil și bărbat. Oricum pentru ea singurătatea e dominantă, chiar dacă, teoretic, de șapte ani e cu el. Dar poate suporta această singurătate atâta timp cât nu e obligată să stea cu el în permanență. Mă rog, în cazul lor, zic eu, cererea a venit ca ceva firesc. Problema fiind că bărbații nu ascultă. Nu toate vrem să stăm liniștite la casa noastră așteptând să vină el acasă, când o veni. Nu toate suntem înnebunite de faptul că dacă tot refuzăm nu o să ne mai ia nimeni. Unele dintre noi vrem să fim independente până la sfârșit. Nu de alta, dar știm oricum că alinarea bătrâneții lângă un bărbat incapabil e perfect egală cu zero. 

Nu știu, mă gândesc că acel bărbat care face cererea, ar trebui să fie sigur că și ea vrea același lucru. 

Sunt o agitată și jumătate. Știu asta. De cele mai multe ori încerc să las lucrurile în urmă și să-mi promit că nu mai fac aia sau cealaltă. Alteori renunț la promisiuni cam o jumătate de oră, după care îmi promit iar și iar că o să fac și o să dreg. Firește, lumea nu prea dorește să se învârtă după cum vreau eu. Atunci încep și dau vina pe natură, univers, gândire, oameni sau, de cele mai multe ori, pe mine. Însă toate astea se întâmplă pentru că eu nu am răbadre. Vreau totul și îl vreau acum. Ei bine, aproape niciodată nu am promis nimic pentru anul ce va urma? Ce să promit? Că voi fi mai bună? Că voi munci mai mult? Că voi înțelege oamenii? Că voi face ce nu au făcut nici regii? Aiureli. Nu o să le fac. Doar știu. Nu pentru că nu vreau, dar, la un moment dat, se va întâmpla ceva care să îmi deturneze mărețele gânduri. Voi deveni nervoasă, depresivă și supărată pe mine că nu am reușit. Nu merge așa. Chiar nu merge. Și ce să-mi mai promit? Nimic. Nu că aș fi făcut-o prea des, după cum vă povesteam. Ei bine, de data asta am intrat în 2017 cu promisiunea de-a avea răbdare și de-a lăsa lucrurile să se întâmple cum vor ele. 

De ce să mă pun în calea destinului? Rău, bun, răbdarea face lucrurile să meargă așa cum trebuie. Așa că răbdare. Se va întâmpla ce va trebui. Poate că nu o să-mi placă, dar intrăm în viața asta pentru a înțelege ceva. Așa că na, Oana, stai și învață lecțiile care-ți sunt predate. Dacă aș fi avut răbdare la timpul potrivit cine știe? dar nici acum nu e prea târziu. Așa că fără promisiuni idioate, doar răbdare. 

Ce crezi că știi cu adevărat? Cine ești? Ce poți face? Ce vezi cu adevărat? Te crezi vizionar, nu? Te crezi unic, nu? Ei bine, nu știi nimic!

Pe lângă faptul că nu știi nimic, îți dai repede seama că și ești un nimic, asta dacă așa vrei tu. Dacă te complaci în rutina ta. Dacă banii îți dictează viața, dacă nu ai curaj să rupi mâța în două și să o iei de la capăt ori de câte ori e nevoie. 

Nu, nu știm nimic. Filmul, da, poate fi comparat cu Matrix ca efecte, cu Harry Potter ca nebunie, cu orice SF sau Fantasy văzut până acum, dar are ceva în plus. Îți schimbă viața. Bine, poate exagerez, nu chiar viața, dar modul de-a gândi… Oh, Doamne. Am citit mult despre Multiversuri, clar că și voi ați văzut The One, dar nu, nu se compară. Parcă toată știința mistică e în filmul ăsta. Pe lângă lucrurile normale, poate prea de Hollyowood, nu știu, dacă știți să îl vedeți cu adevărat, știți și că nu spun prostii. Limite, boli, neputință? Nu, nu există și am spus-o de mii de ori. În fiecare dintre noi e forța dacă o cultivăm, dacă știm să renunțăm, dacă vrem și putem să vedem. Poate credeți că sunt aberații, dar filmul ăsta este pentru cunoscători, restul or să vadă tot un film drăguț cu multe efecte. Îl recomand din suflet pentru cine are minte, ochi și deschidere.