E duminică, îmi e rău, somn și nu pot să dorm – pentru că îmi e rău, dacă nu s-a înțeles. Dar un gând nu-mi dă pace de vreo două săptămâni. Mă tot întreb, voi de câte ori ați auzit “îmi pare rău”?, asta după ce un om/oamă(sic), pentru a nu discrimina, v-a spus că vrea, că drege, că face, dar apoi îi pare rău. Nu că n-ar putea, doar pentru că nu e sigur/sigură, dar cu toate astea, cumva, îți dă viața peste cap preț de câteva secunde. Adică ai vrea să crezi și, din dorința de-a fi, chiar o faci. Dacă cumva mai ești visător/visătoare, evident că te arunci cu capul înainte și vrei să crezi. Asta e mai rău decât alea câteva secunde în care crezi, pentru că te trezești după un timp că ai crezut atât de mult, ți-ai pus speranțe și apoi auzi: “Îmi pare rău”. Și ce ai mai putea să spui? Așa și? Dacă îți pare ce? De nu ți-a părut înainte de-a vorbi? Da, știu, ea/el știe că pentru o secundă chiar și tu ai crezut ce ai spus, atunci a fost din suflet, dar ți-a trecut. Nu, probabil că nu sufletul ți-a trecut. Probabil că ți-a părut rău imediat după ce ai spus lucruri, dar cum era să le mai iei înapoi? Atunci, pentru secunda ta, ai crezut că poți… nu, greșit din nou, ai crezut că vrei.

Ei bine, asta mă macină. Văd zilnic, aproape zilnic, mă rog, hai, să nu fiu chiar atât de încrâncenată, dar o văd săptămânal. Oameni care sunt: încerc, vreau, pot știu că o s-o fac corect, știu ce vreau… și aici e cu dus și întors pentru că unii chiar spun toate lucrurile alea și chiar le cred, după câteva zile nu mai vor pentru că nu mai vor și caută motive pentru a nu o mai face. Și nici măcar nu are importanță despre ce e vorba.

Știți, vouă celor care vă pare rău tot timpul, n-ar fi bine să gândiți cu adevărat înainte de-a lua un om sau mai mulți și de-a vă spune dorința clar și răspicat? Nu de alta dar distrugesti suflete, așteptări și multe altele, distrugeți oameni pe bandă rulantă, de parcă nici nu ar conta. Le dați aripi apoi le tăiați și aveți impresia că un simplu “îmi pare rău” e de ajuns, rezolvă problema. Celălalt o să înțeleagă, doar regreți, nu? Și o faci oarecum sincer, dar oare ei chiar vă cred sau le pasă dacă vă pare rău sau nu? Poate că voi chiar aveți regrete reale… dar mai degrabă nu. E cel mai simplu să spui că regreți fără explicații sau alte lucruri care să-l lămurească și pe celălalt că nu e un simplu retardat care a crezut, o simplă marionetă care s-a expus dântu-ți posibilitatea de a-l răni. De ce i-ar mai păsa de regretele tale, când tu nu îți poți asuma nici măcar o chestie simplă.

Urăsc propoziția asta. “Îmi pare rău!”. De ce? Nu ar trebui. Serios. Spune mai bine: nu pot, nu vreau, nu sunt capabil, mi-am schimbat opțiunile, am mințit, nu mai doresc ce voiam cu două zile în urmă, nu mă mai interesează. Sunt om și-mi schimb opțiunile. Nu, nu-mi pare rău. Da, poate că am greșit pentru că am vorbit înainte de-a-mi dori cu adevărat lucrul respectiv. Nu m-am gândit suficient. Eram beat/beată, plauzibil de altfel, spunem multe tâmpenii la beție. Dar să nu îți mai pară rău. Asumă-ți ce ai făcut. Trăiește cu faptul că ai sedus un suflet și apoi l-ai abandonat într-o groapă fără nicio speranță. Las-o baltă! Părerile de rău, jur, nu contează pentru nimeni. Nici lacrimile. Nu ai putut o dată și totuși, cu nu știu ce minte diabolică, o mai faci o dată. Culmea prostiei, ți se mai dă o șansă. Doar că, la dracu’, după un timp rostești aceleași cuvinte și speri să fie suficiente din nou.

Nu prietene/prietenă, nu-ți pare rău. Ești doar un om care habar nu are ce dorește de la viață. Doar ai impresia uneori că dorești, dar na, nu ești făcut pentru asta și apoi regreți că ai spus, făcut etc. Dar vrei să nu-i mai bagi pe alții în aceeași ciorbă. Înțeleg că unii dintre noi suntem niște insensibili incurabili. Poate nu așa am fost mereu, dar viața, deh… Pot spune cu mâna pe inimă că atunci când am făcut-o eu, nu, nu mi-a părut rău și nici n-am spus-o. Am spus exact ce aveam de spus: “sunt om, am dreptul să mă răzgândesc, da, sentimentele mele se schimbă după o secundă pe alta” Sorry, nu îmi pare rău, atâta pot. Sunt o scorpie/ un dobitoc, sunt ceva ce nu pot controla.

Da, eu recunosc că nu pot și nici nu vreau să mă controlez, dar, spre deosebire de voi, nu îi mai atrag și pe alții în rahat. Sau, dacă fără să vreau chiar o fac, nu mă duc să-i spun omului că am o părere de rău pentru că aș minți. Îi spun adevărul, fie că-l acceptă sau nu. Mai lăsați părerile astea de rău când pe voi nu vă interesează decât să găsiți o cale pentru a vă fi bine.

Mai bine ați învăța să vă înțelegeți de unii singuri. Când o să reușiți să vă suportați voi pe voi, probabil că veți reuși să o faceți și cu alții.

Și încă ceva. Așa scorpie cum sunt eu, chiar mă mai pun și în locul celuilalt, pentru că aș vrea, la un moment dat în viață, cineva să se pună și în locul meu. Categoric că nu vom simți la fel, dar măcar ne putem da seama că rănim oameni. Eu zic să nu o mai facem. Eu zic să lăsăm dracului expresia asta și să începem să fim sinceri cu noi. Părerile de rău, jur, nu ajută cu nimic, poate doar îi vor provoca ceva depresii celuilalt. Felicitări! Știu, îți pare rău. Perfect, poți să mori acum?

Să tot fie vreo zece ani de când n-am mai fost interesată de-a avea ceva de-a face proiectele pentru anul ce va veni.

Nu că nu aș fi avut, dar știam că se vor pierde undeva pe drum și, în plus, nu aveam niciun chef să fac o asemnea listă. Toată lumea mă zăpăcea la cap cu liste impresionante pe care le aveau în cap. În anul care vine fac și aia și ailaltă, dar mai e loc și de altele. Și uneori ajungeam să citesc liste interminabile, doar așa, să văd cam ce și-au propus alții să facă și eu nu mi-am propus. Sigur, printre zecile de prostii erau și lucruri serioase. Dar, fie ele oricum ar fi, nu au fost realizate. Și aici vorbesc despre cei pe care-i cunosc personalt. Ceilalți… nu știu, unora le-or fi ieșit că nu și-or fi făcut toți liste degeaba.

Nu, nici acum nu-mi fac listă și nu schițez teme. Știu clar ce am de făcut. Și mai știu la fel de clar că m-am înhămat la atât de multe că nu o să mai am timp să mă vait de răceala care vrea să mă prindă din urmă, de oboseală sau alte lucruri neimportante. Dar mai sunt câteva zile până la anul, așa că o să mă vait repede.

Cumva, fără să vreau asta în mod neapărat, m-am axat mai mult pe ce pot face profesional. Din 2014 viața mea personală a fost undeva pe ultimul loc și când zic “viață personală” mă refer inclusiv la momentele alea în care vrei să fii tu cu tine. Cine mai are timp de ele? Restul e can-can. Iubire, dorințe, despre familie nu vorbim, pentru că vorba unui coleg de-al meu, după ce am făcut optsprezece ani apoi am început să număr optsprezece plus unu, plus doi, până când am decis că e mai bine să rămân la cifra inițială pentru a nu zăpăci audiența 😛

Una peste alta de anul ăsta nu mă pot plânge prea tare, dar pot să mă plâng de 2016… tâmpit an. De bine, de rău 2017 a adus multe schimbări. Nu au fost majore, dar, cumva s-au resimțit mult mai bine decât în anul în care tâmpisem cu politica argeșeană, nu mai știam exact unde îmi e locul în lume și atunci când ajungeam acasă era ca și cum aș merge la un hotel unde nu mă mai aștepta nici măcar portarul… Nu, Nu, nici acum nu mă așteaptă, dar măcar reușesc să mai văd și casa, ceea ce pare absolut minunat. În fine, cred că e prea mult spus, dar patul meu, cel puțin în ultima vreme, beneficiază destul de mult de prezența mea. Da, e un pat norocos.

Ei bine, cu toate astea, de data asta, am și eu câteva planuri pentru anul care o să vină. Nu, nu-mi propun ca din ianuarie să slăbesc. Ce rost are? Nici să merg la sală, asta nu mi-a ieșit nici în jumătatea anului. Nu-mi propun nici să am o casă mare, familie, copii și nici măcar pisici – momentan și aici mă refer stric la pisici. Dar îmi propun ca toate proiectele începute acum să fie duse până la capăt, indiferent care ar fi ăla.

Pentru că dacă e ceva ce înțeleg de la an la an, e faptul că întotdeauna se ivește câte o oportunitate. Sigur, nu le văd pe toate pentru că nu mai am timp și chef, dar măcar văd câteva dintre el, care, zic eu, contează. Acum, na, nici eu nu pot alege mereu ce e mai bine. Dar cui îi pasă? Până la urmă alegerile astea ne sunt date pentru a învăța ceva. Dacă nu merge una, până la urmă, va merge alta. Nu știu ce înseamnă “până la urmă” și nici nu mă mai chinui să-mi dau seama. Dar știu că acel moment dat va veni. A, da, începând cu anul viitor cred că e un moment dat.

Și cu asta, iată, tot nu am o listă. Dar am niște ambiții. Ceea ce e mai bine decât în alte dăți.

Recunosc că s-a dus vremea în care te așteptam cuminte, chiar dacă, în sufletul meu, știam că nu prea fusesem. S-a dus vremea în care așteptam la geam să-ți văd sania și renii. Și da, a fost o vreme când știam cum îi cheamă pe toți, acum am uitat. Nu mai aștept cadouri, cel puțin nu din cele materiale. Acum aștept altceva, ceva ce nu mi-ai mai adus de foarte mult timp: liniștea din creierul meu. 

Bătăliile astea neauzite și nevăzute din mintea mea mă ucid zi de zi. Aș vrea, măcar pentru o clipă – oricât ar dura ea – să se facă liniște. Să nu mai am “demoni” pe care să-i confrunt, lucruri de care să mă leg, decizii pe care să le iau. Să se aștearnă așa, un fel de zăpadă, albă și pufoasă, în creier și în suflet. Să nu mai aud, să nu mai văd, să nu mai am confruntări interioare – cu cele exterioare încă mă descurc destul de bine. 

Anul ăsta nu vreau nimic. Nici anul trecut nu am vrut și nici în urmă cu doi ani, mă rog, cred că au tot trecut vreo zece ani de când nu mai vreau, nu-mi mai doresc… Îmi fac singură mici plăceri nevinovate. Dacă am învățat ceva de la unii mai deștepți decât mine e că singurele cadouri din sulfet le primești tu de le la tine, ceea ce și aplic. De la tine vreau doar liniște. Știu că nu ești menit să dai astfel de cadouri și undeva, în mintea mea, îmi vei spune că tot eu trebuie să găsesc calea. Știu, da, teoria o știu pe toată, dar nu prea mă descurc cu practica. Așa că anul ăsta o să te rog pe tine să pui în practică pentru mine asta. La anul mă voi revanșa cumva. Și chiar ți-aș face eu ție un cadou, poate o vacanță de Crăciun că o meriți după atâtea sute de ani. 

Așa că Moșule fă ce știi tu mai bine și dă-mi și mie un pic de liniște, un pic de singurătate și un pic de odihnă. Dacă cer prea mult vezi de unde tai. Presupun că știi tu mai bine.