În urmă cu un an

Nimeni nu merită să fie prea fericit, m-am gândit în timp ce duceam sticla de Jack la gură. Vine Crăciunul iar eu stau singură cu prietenul meu Jack. Ultima sticlă. Nu e o nenorocire, trec la vodka. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc urgent un om bun la toate. Taximetriștii s-au plictisit deja să-mi cumpere alcool și țigări chiar dacă erau plătiți bine.

Mă uit la ceasul de pe laptop, doar că am uitat instantaneu cât e ora. Noapte, oricum. Nu că aș mai face diferența între noapte și zi. Se apropie nenorocitul de Crăciun și toți mă bârâie la cap cu bunătate, naștere, covrigi și alte tâmpenii strict comerciale.

Douăzeci și trei decembrie. Mă uit pentru ultima oară la telefon, îl închid și îl arunc pe birou.

• Ei, Fulg de Nea, vom sărbători împreună. Nu știu dar o vom face, bine că măcar tu ai ce mânca.

Motanul m-a ignorat. Normal. Miroseam a alcool și mă clătinam. Probabil acesta fiind și motivul pentru care nu mă ridicam de pe canapea. La dracu’ cu un Crăciun Fericit! La dracu’ cu tot.

Am adormit vreo două ore până a început să sune insistent la ușă. Colindători probabil, cu toate că pe la noi nu mai veniseră de ani buni. Douăzeci și trei, da, e ziua lor. În ziua de azi nici măcar nu se mai mulțumesc cu covrigi și mere, vor bani. N-am chef să îi văd cerșind. Nu înțeleg ce dracu’ îi învață părinții. Când eram mică mă bucuram la mere și la nucile făcute la cuptor de parcă ar fi fost cel mai minunat cadou. Ăștia strâng bani pentru telefoane de ultimă generație să facă live-uri pe Facebook. Habar n-au să mai trăiască.

Și totuși sună a disperare. Dau sticla la o parte și mă duc tip-til la ușă fără să aprind luminile. Mă uit pe vizor și văd o blondă agitată. S-a dus perioada în care-mi plăceau blondele în pericol, dar totuși…

• Da, zic nervoasă deschizând brusc.
• Ah, în sfârșit, ai spus că mergem la party și nici măcar nu te-ai trezit.

Frate, ce-am fumat?

• Cine ești tu?

Blonda s-a blocat.

• Ioana, ne-am cunoscut aseară la Inter.

Ioana, Inter, am părăsit casa? Sunt perfect sigură că nu am făcut-o. Totuși n-am mai băut ca în urmă cu doi ani de nu mai știam pe unde ajung.

• Cred că mă confunzi.

Scoate telefonul din geantă și îmi arată o poză cu noi două, datată cu o zi în urmă. Hmm, ieșisem bine în imagine. Dar totuși, cât de mult am băut iar? Îi fac semn să intre.

• Cât am băut?
• Acum sau aseară?
• Nu fă pe spirituala.

Ioana a înghițit în sec.

• Aproape deloc, dar ai ținut morțiș să iei pastila aia pe care ți-a dat-o tipul de la bar. Abia te-am cărat acasă. Cred că un drog ceva…

Nu era prea plauzibil pentru mine, dar dovada din telefonul ei spunea altceva.

• În fine, în seara asta nu merg niciunde.
• Nu contează, rămânem aici. M-am gândit să-ți gătesc ceva. Și acestea fiind spuse scoate din plasa pe care o căra o grămadă de chestii.

Cumva nu aveam chef să o refuz. Stomacul meu cerea insistent mâncare, altceva decât whyski  și vodkă. Așa că am invitat-o să-și facă de cap, cine eram eu să o refuz? Dacă femeia avea chef să fie gospodină, indiferent cine ar fi fost ea, de ce aș fi refuzat-o?

Un proiect mai vechi care până la urmă a fost uitat într-un raft, dar cine știe?

Târfa „Jack”

Jurnal:

Marţi 5 august

Crima a fost anunţată la nouă şi douăzeci dimineaţa. Stăteam pe hol, lângă răcitorul de apă, rugându-mă să o şi răcească, nu numai s-o fiarbă, când Mihai Iordache, şeful secţiei Criminalistică, m-a tras de mână m-a vârât în birou făcându-mă să vărs toată apa pe blugii mei noi.

Dacă nu l-aş fi iubit ca pe un tată, cu siguranţă l-aş fi pocnit sau l-aş fi înjurat. În orice caz, aş fi fost impertinentă. Doar sunt cunoscută pentru asta ca un cal breaz.

M-a împins spre scaunul de piele, iar eu, fără să scot nici un sunet, m-am aşezat. A tras jaluzelele şi a închis uşa, ba nu, a încuiat-o de trei ori. Sigur că nu m-am putut abţine.

– Să înţeleg că, în sfârşit, o să lichidăm pe cineva? Lucrăm profesionist?

Nu mi-a răspus. Întunericul a pătruns încăperea şi peretele din faţa mea s-a luminat, pe el apărând trupul unei femei moarte.

Fireşte, oricine altcineva ar fi reacţionat la vederea unui cadavru, fie el o proiecţie pe un perete. Eu n-am făcut-o.

– Nume de cod „Erika”, spuse Mihai. Nu ştim adevărata ei identitate.

– Cod?

– Prostituată.

– Curvă.

Ridică ameninţător din sprâncene, iar eu îi acord un zâmbet strâmb. Imaginea se schimbă. Erika e acum pe masa metalică din morgă, cu chipul văruit în alb…

– Var?

– Da.

Pleoapele îi sunt deschise. Ochii senini. Priveşte spre niciunde. Trupul gol. Sânul stâng tăiat. Fără alte „avarii” majore, dacă nu puneam la socoteală cele câteva vânătăi de pe coapse.

– Var pe chip şi sânul tăiat.

– Da.

– Şi?

Mihai a stins videoproiectorul şi s-a aşezat în faţa mea fără a aprinde lumina.

– Foarte conspirativ, am comentat.

– E a patra pe luna asta, spuse Mihai fără a mă băga în seamă. Iniţial am crezut că e o poveste simplă…

– Aşa că ai lăsat cazul pe mâinile incompetenţilor, am spus repede. Bine, avem un criminal în serie „Jack Spintecătorul” de pe Dâmboviţa.

Mihai a aprobat. Eu am continuat:

– Toate prostituate? Ucise în acelaşi mod?

– Da, spuse el. Varul, cred, are darul de-a le amorţi, dar şi de-a marca altceva ce-mi scapă. Nu ştiu ce-ar putea reprezenta sânul tăiat. Întotdeauna stângul.

Miercuri 6 august

Toate victimele îşi făcuseră meseria în jurul hotelului „I” din capitală, ceea ce înseamnă că erau de lux. Fără cinci sute de euro nu îţi adresau nici un „bună ziua”. Asta, de asemenea, înseamnă că „Jack” de pe Dâmboviţa nu are gusturi ieftine, spre deosebire de Jack cel real. Asta presupune şi că are o maşină scumpă şi cel puţin o mie de euro în buzunare, bani pe care şi-i recuperează după încheierea ciudatului ritual.

Eram însoţită de Victor Blid, colegul meu, singurul, de altfel, care tot insista să-mi stea prin preajmă. Ceilalţi nu vor să lucreze cu mine. Nu că aş plânge în pumni de ciudă. Aşa că mi s-au propus tot felul de şedinţe de consiliere, pentru a învăţa cum să-i ascult pe ceilalţi. O poveste destul de amuzantă, pe care am s-o detaliez într-un alt capitol al jurnalului meu.

Victor a pus mâna pe câteva „vuvuzele” şi le-a interogat. Târfele ne miros întotdeauna de la kilometrii distanţă şi spală putina. Dar de data asta erau speriate şi dispuse să vorbească. Făcând chiar un fel de concurs. Sigur că exista riscul să le săltăm, dar când un criminal în serie pândeşte pe la colţuri, frica de moarte devine prioritară. În plus, eu n-am nimic împotriva curvelor. Iar faptul că nu plătesc impozit pe ceea ce câştigă, oarecum mă face să mă simt răzbunată. Hei, nu eu sunt cea care n-a vrut legalizarea prostituţiei. Şi apoi, eu una, n-am de gând să le păzesc fundul. O fac pe proprie răspundere. Cele mai multe dintre ele sunt majore. Şi nu mi se pare chiar aşa rău să ceri bani pentru a lăsa un cretin să-ţi folosească trupul. Dacă ai tăria necesară, de ce nu?

Singura care n-a apărut a fost Carmen. Fetele au declarat că are alt peşte decât al lor. Unul pe nume Vlad Cuţitaru’. Tipul are un Ferrari, model destul de nou din câte se pricepeau ele şi câteva vile prin ţară.

Logica îmi spunea că dacă are un Ferrari, maşină care l-a făcut cunoscut, cu siguranţă că mai are încă două sau trei maşini de lux. Poate nu noi, dar suficient de îngrijite pentru a păcăli chiar şi o târfă de lux. Dar să nu tragem concluzii pripite.

Întrebate cum arată Vlad, nici una n-a ştiut să răspundă. Îi văzuseră doar conturul din spatele geamurilor fumurii.

Interogatoriu: Miercuri 6 august

Am decis să transcriu unul dintre cele mai interesante interogatorii aici.

Interogata: Cătălina Iordache, cunoscută sub numele de Black, în vârstă de 23 ani. Prostituată. O să-i folosesc iniţialele: C.I

Eu o să fiu I.S

I.S: Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

C.I: (după ce s-a gândit mai bine de şaizeci de secunde). Trebuie să înţelegi că nu trebuie să avem grijă una de alta. Peştele nostru ne oferă protecţie. Avem băieţi care ne păzesc ca pe ochii din cap…

I.S: (Nu m-am putut abţine să n-o întrerup). Da, se vede.

C.I: Nu e chiar aşa. Nu ne pot păzi şi atunci când decidem să urcăm în maşina unui tip. De obicei oamenii închiriează camere luxoase la alte hoteluri. Nimeni nu vrea să stea prin preajma hotelului „I” prea mult. Oamenii ştiu ce caută acolo bărbaţii cu bani. Dar să revin. Pe Erika cred că am văzut-o ultima oară, luni, în jurul orei prânzului. Era în holul hotelului cocoţată pe o canapea şi sorbea dintr-un pahar cu brandy. Nu avem clienţi la ora aia, aşa că eu m-am dus la bar şi am citit o carte.

I.S: N-ai interacţionat cu ea?

C.I: Nu, doar ne-am salutat din priviri. Nu vorbim prea mult între noi. Fiecare are viaţa ei separată şi nu vream să fim prea apropiate. Majoritatea suntem studente. Lucrăm douăzeci şi patru de ore ca prostituate pe săptămână, fiind libere să ne alegem clienţii. Nu avem un număr impus pe zi. Daniel se poartă frumos cu noi şi avem toate condiţiile. Dar, cu toate astea, tot suntem obosite, speriate şi traumatizate. Viaţa asta nu e uşoară. Dar nici una dintre noi nu are de ales.

I.S: Nu sunt aici să judec de ce o faceţi sau de ce nu. E treaba voastră. Însă vreau să înţeleg. De ce nu vă doriţi apropierea? N-ar fi mai uşor să vă sprijiniţi una pe alta?

C.I: Da, ar fi mai uşor. Şi, într-un fel, chiar o facem. Dacă suntem atacate ne ajutăm reciproc. Dacă una dintre noi a avut o noapte nu tocmai „normală”, sigur, o facem, măcar cu o vorbă bună. Dar nu intrăm în detalii. Vieţile noastre particulare, dincolo de nume de scenă, ne aparţin. Viaţa mea dincolo de toate astea e singura pe care nu mi-o poate invida nimeni. Dacă mă înţelegi.

I.S: Am înţeles. Să vorbim despre Carmen.

C.I: Oh, da, Carmen. Şi eu am fost intrigată când o fată cu un peşte diferit a ajuns la hotelul „I”. Presupun că celălalt l-a plătit bine pe Daniel pentru a face aranjamentele. Ea nu e ca noi. E băgăcioasă, vorbăreaţă şi îi place să povestească despre fiecare client în parte. Într-un cuvânt e indiscretă. Cred că asta e singura ei viaţă. În plus, e needucată. Nu-i o fată proastă, doar că… ei bine, e cam ţărăncuţă. Dacă noi, celelalte, avem planuri de-a scăpa de viaţa asta, ea nu are. Îi place. Pune pasiune în ce face şi asta o împlineşte. Sau cel puţin aşa mi-a dat senzaţia. Toate o ocolim, pentru că noi nu vrem să fim invadate. Doar că, de cele mai multe ori, nu ai cum s-o eviţi pe Carmen. Şi în loc să vorbeşti tu, o asculţi pe ea. Sau, cel puţin, te prefaci.

I.S: Înţeleg că nici una nu l-a văzut pe Vlad Cuţitaru’.

C.I: Nu.

I.S: Ştii unde am putea da de Carmen?

C.I: Spunea că trăieşte în vila lui de la Snagov, dar n-aş putea spune care e aia.

I.S: Încearcă să-ţi aminteşti măcar un detaliu.

C.I: (După ce-a băut un pahar de apă şi a fumat două ţigări). Spunea ceva de un gard verde şi trei pitici ornamentali cumpăraţi din Japonia.

Miercuri 7 august

Am identificat casa. Era pe numele lui Vlad Păunescu, controversat om de afaceri. Se zvonise că ar umbla cu un grup de „cuţitari”. Ţigani dispuşi să-şi taie şi mamele pentru o mână de „arginţi”. Dar toate fuseseră simple speculaţii, nimeni nu dovedise nimic.

Am obţinut mandat de percheziţie în jurul orei treisprezece. A fost nevoie de nervi tari şi ameninţări voalate pentru a-l convinge pe Procuror să ne dea hârtia. În cele din urmă i-am spus că o să dovedesc că e pe mâna cu mafia şi nu-l mai scoate nici dracu’ din troacă. M-a luat în serios şi a semnat ordinul.

La ora cincisprezece eram în faţa porţii. Gardul verde şi trei pitici ornamentali. Echipa de intervenţie era în spate. Eu şi Blid am sunat la interfon. Glasul femeii, somnoros, s-a auzit instantaneu.

– Da?

– Poliţia, deschide.

O clipă nu s-a auzit nimic, apoi, mult mai trează, a întrebat:

– Poliţia?

– Vrem să vorbim cu Vlad Păunescu, avem mandat de percheziţie, dacă nu deschideţi vom intra cu forţa.

Femeia n-a mai spus nimic, s-a auzit un click şi poarta s-a deschis.

Nu o să fac o descriere a curţii. Dar pot spune că avea în jur de două mii de metri pătraţi, casa aflându-se în spate. Departe de drumul principal. Oricine ar fi avut timp să o ia la fugă până am ajuns noi acolo, chiar şi cu maşinile.

Am coborât. În uşa din faţă stătea proprită o femeie la un metru nouăzeci, numai piele şi os. Brunetă, creolă, dar semăna mai degrabă cu o girafă subnutrită. Era doar în lenjerie intimă, peste care îşi trăsese în grabă o bluză de trening.

Eu şi Victor ne-am legitimat, am arătat ordinul de percheziţie şi am cerut să vorbim cu Vlad.

– Vlad lipseşte de o săptămnână.

Am intrat. Îmi pare rău să o spun, dar nu era o casă normală, era un muzeu. Picturi de toate felurile atârnau pe pereţi. Le-am studiat o clipă. Nici un fals. M-am întreb câte dintre ele or fi furate. Probabil majoritatea.

Femeia ne-a invitat într-un living imens. Ar fi putut face şi o piscină acolo, nu i-ar fi deranjat cu nimic.

Am întrebat-o cu cine am onoarea.

– Maria Duţulescu.

– Carmen?

Zâmbi.

– Da.

– N-ai mai apărut la „muncă” după ultima crimă.

M-a privit mirată.

– Ultima crimă?

– Erika.

– Erika a fost ucisă?

Am rămas pe loc fără să-i ofer vreun răspuns. Eram sigură că-l cunoaşte deja.

Am studiat-o. Pe coapsele ei se vedeau urme de înţepături.

– Pot să te duc la secţie şi să te închid doar pentru simplul fapt că eşti consumatoare, am arătat ostentativ spre coapsele ei.

– A roşit.

– Jur că nu ştiam că Erika a fost ucisă. Stau în casă de patru zile. Am fost prea… ameţită. Şi dacă Vlad tot e plecat, am zis că-mi pot lua şi eu liber.

Totul mi-a venit în minte pe loc. Ştiam. Ştiam totul. Dar trebuia s-o fac să vorbească. Ea se aşeză în faţa lui Victor şi, crezându-se, probabil, în postura de Sharon Stone, îşi desfăcu uşor picioarele, lăsându-şi mâinile să-i alunece uşor spre interiorul coapselor.

– Frumos spectacol, remarcă Blid. Dar nu suficient.

Femeia îşi trânse picioarele şi se crispă.

– Nu ştiu cu ce vă pot fi eu de folos. Nu ştiu nici unde e Vlad, nici când se întoarce. Aşa că dacă vreţi percheziţionaţi şi plecaţi.

– Aş vrea răspunsuri, am zis eu.

Şi-a strâns bluza de trening pe lângă corp.

– Nu am răspunsuri.

– Străduieşte-te! Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

– Cu patru zile în urmă.

– Ai vorbit cu ea?

– Erika era o scârbă. Nu vorbea cu nimeni. Avea impresia că e buricul pământului.

– Clienţi mai buni? interveni Blid.

Fata pufni pe nări ca un taur gata de atac.

– Clienţi mai buni. Ha. Nu există clienţi mai buni sau mai proşti. Există clienţi fideli şi clienţi noi. Ei ne aleg, nu noi pe ei. Asta e politica. O respectăm.

– Erika era una dintre cele mai alese din câte ştiu eu, am plusat.

– Oarecum. După moartea celorlalte ea le preluase clienţii.

– Lucru care te scotea din sărite, interveni Blid.

Ne aruncă o privire cruntă, amestecată cu firicele roşii din pricina drogurilor.

– Eu am clienţii mei, nu râvnesc la ai altora.

Am studiat-o din cap până-n picioare, într-un mod ostentativ, făcând-o, pentru scurt timp, să se simtă prost.

– Nu eşti marfa de cea mai bună calitate, am spus.

Îşi strânse buzele.

– Poate că nu sunt.

– M-am tot gândit, Maria. Ce ar putea reprezenta varul? Drogurile pe care Vlad te face să le înghiţi?

– Doar nu crezi că eu le-am ucis.

– Stai jos şi ascultă-mă până la capăt.

Sunt sigură că am spus-o pe un ton calm şi neutru, dar totuşi ea a părut speriată. Aşa că m-a ascultat.

– M-am interesat. N-am găsit informaţiile pe internet, dar o bibliotecară poate face minuni. Chiar dacă nu se pricepea ea la droguri, o semnificaţie tot a găsit-o. Sânul tăiat.

Zâmbi rece.

– Una din poveştile amazoanelor spunea că femeile acelea îşi tăiau un sân pentru a nu le încurca în manevrarea arcului. Doar că ai greşit sânul.

– Nu eu…

– Nu aveau încredere în Vlad, oricum nu-l cunoşteau, am zis eu. Dar fetele ştiau destul de bine să-şi aleagă clienţii. Îi intuiau. Uneori o mai dădeau şi-n bară, dar cel mult se molipseau cu un pervers pe care îl puneau la punct într-un fel sau altul. Nu se lăsau convinse uşor să urce într-o maşină. Unele dintre ele cereau informaţii suplimentare. Altele chiar sunau la hotelurile unde bărbaţii închiriau camerele pentru a fi sigure că li se spune adevărul. Dar…

– Termină, spui prostii.

– Eşti nerăbdătoare, a comentat Victor.

Am continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Dar aveau încredere în tine. Nu te plăceau, dar nici nu se gândeau că eşti o psihopată, aşa că, ori de câte ori te-ai oferit să le duci acasă, au acceptat.

……………………………

Mini fragment din a treia carte pregătită pentru anul acesta cu Iolanda Știreanu.

11:23

Am intrat în secție fără nici un chef. Ce chef să mai ai după ce te-ai trezit atât de târziu? Cafeaua nu mi-a priit și nu țineam neapărat să aflu despre amenințarea adresată lui Gibon. E băiat mare, ar putea să aibă și singur grijă de el. Plictisitor.

Am intrat în biroul lui Mihai trecând printre vreo zece polițiști.

– A murit careva? l-am întrebat pe un puștiulică.

Copilul m-a privit mirat, căscând ochii ca un abis întunecat și grăbindu-se să nege din cap.

Când am intrat am simțit imediat atmosfera funebră și totuși toți erau în viață. Gibon era al dracului de agitat, m-a privit cu bucurie, speranță, chiar recunoștință. Mihai era ca de obicei, cu chipul lui de Droopy (personaj de desene animate), veșnic trist și inexpresiv.

– Ți-ai savurat cafeaua? m-a chestionat el sec.

Da, o făcusem, dar nu aveam de gând să-i răspund.

– Așadar, am spus, toată secția stă la ușă să-l păzească pe Gibon?

Mihai și-a ridicat privirea din actele pe care le completa de zor.

– Nu, toți cei de la ușă au primit mailul.

Mi-am scos telefonul din buzunar și am verificat și eu, nimic atât de interesant ca o amenințare cu moartea.

– Ok, despre ce e vorba mai exact?

Mihai mi-a înmânat o foaie scoasă la imprimantă. Destinar nu era, nici măcar un nume sau o căsuță poștală falsă, textul, în schimb, oho, era și suna fix așa: “Până mâine la prânz vei fi mort. Poți să-ți iei toate măsurile de siguranță, nu vei supraviețui”.

– Așa din scurt? am spus. N-am nici o rochie potrivită ocaziei.

Mihai și-a pus mâinile în cap.

– Ok, ok, m-am apărat repede. Toți cei de la ușă au primit aceeași amenințare?

Mihai și Gibon mi-au confirmat din priviri. Am dat puțin jaluzele verticale la o parte și am constatat că sunt unsprezece bărbați, cu Gibon doisprezece.

– Mda, doar ei?

Gibon a dat afirmativ din mână.

– Aha, cele douăsprezece munci ale lui Hercules.

– Ce?! făcu Gibon mirat.

– Nu ți-ar strica să mai citești din când în când, l-a apostrofat Mihai. La asta m-am gândit și eu, fiecare e programat în altă zi.

– Aaa, am făcut entuziastă. Vom avea ceva înmormântări.

11:54

Dacă cineva urmărea să ucidă majoritatea bărbaților de la criminalistică eu nu aveam nimic împotrivă, doar că prin natura meseriei chiar trebuia să mă preocup. Am început cu ce era mai simplu, ce aveau oamenii ăștia în comun. Răspund simplu fără derivate: nimic. Unii nici nu știuseră că lucrează în aceeași secție, nu arestaseră pe nimeni comun, nu aveau încălcări ale legii ca subsemnata sau Gibon, nici măcar, mai mult de jumate, nu lucrau pe teren. Atunci trebuia să presupun că era o treabă aleatorie, dar nu credeam asta, așa că presupunerile mele sunt varză. Mi-am aprins o țigară în spațiul meu închis unde nu mai aveam voie să fumez.

Nu vă spun acum ale cui vor fi celelalte două mâini…

Fragment:

” M-am trezit eu! Din nou aproape eu. Cea veche, cea care urăște bărbații, nu pe toți, doar pe cei care se dau la mine, le curg balele și li se scurg ochii. Pe ei mi-am propus să-i distrug încet, sigur și cu durere. Sigur, asta cât încă o mai pot face. Îmi dau seama că tinerețea nu mai este chiar de partea mea. Încă sunt în formă, nu ca înainte. Înainte s-au întâmplat multe. Am fost în comă, apoi într-un spital de nebuni… nu, nu, pentru a rezolva un caz și așa m-am cam aprins după noul meu coleg, Marius Gibon, asta după ce fraierul de Victor Blid a încercat să mă ucidă și acum stă liniștit într-o celulă.

Nu, încă nu am intrat în vreo relație care să-mi dea dureri de cap. După ce m-am despărțit de Paul, tipul arătos de la Moravuri, dar fără prea multă materie cenușie, am decis că e mai bine să-i ucid cu un zâmbet, decât să mă omoare ei plictisindu-mă de moarte. Nu înțeleg de ce bărbații nu pot purta discuții adevărate, totul se reduce la sex, iar sexul nu e o prioritate decât dacă vreau să-i fac animale de companie. Nu, greșesc din nou, animalele de companie au personalitate, ei nu mai au.

Telefonul îmi zbârnie static în buzunar. Nu vreau să răspund, e aproape primăvară, e soare, e cald și pentru prima oară după câteva luni merg pe jos, fără mașină, fără însoțitori care să-mi apere spatele, pentru că șeful meu încă e convins că cineva mă vrea moartă. Probabil că așa este, dar în ultimele luni am făcut multă recuperare fizică și acum chiar sunt în stare să dau cu pumnul sau să fug în caz de nevoie. Telefonul insistă. Îl scot cu două degete din buzunarul gecii de piele și privesc ecranul. Mihai Iordache, șeful și părintele meu adoptiv. Nu aș vrea să-i răspund, dar cu el nu fac jocuri din astea. Este unul dintre puținii bărbați pe care chiar îi respect.

– Da, am spus.

– La naiba, Lala, te caut de ieri.

L-am ținut închis în weekend. De obicei lucram sâmbăta, uneori și duminica, dar de data asta am simțit nevoia să stau puțin singură, să mă regăsesc. Ok, nu am stat singură, doar am agățat un pămpălau într-o bodegă obscură, i-am promis paradisul, l-am lăsat să adoarmă, după ce l-am îmbătat bine și am plecat acasă. Menționez că n-am pus gura pe alcool, doar i-am promis lui Mihai că asta nu va mai fi o opțiune, cum nici sexul la întâmplare nu va mai exista, dar, până la urmă, orice fată are dreptul să se distreze, nu?

– Să zicem că am fost puțin ocupată.

– Sper că nu ai făcut nimic din… oh, la dracu’, nu contează. Avem un caz, iar Gibon și noul “recrut” nu știu de unde să-l apuce.

– Recrut nou? m-am mirat.

– Mișcă-te la secție dacă vrei să afli mai multe, de acum ești din nou activă, nu poți chiuli. Ai avut aproape un an la dispoziție să te odihnești.

– Hmm, am spus și am închis. Alte cazuri. Mor oameni pe capete, corupția e în floare, țara asta se duce pe apa sâmbetei, iar eu nu fac decât să mă prefac că într-o zi lucrurile se vor schimba. Dar chiar de ar fi așa, nu se va întâmpla cât timp voi trăi.”

…….