Eu sunt sătulă de cei care se cred invincibili. Cum să fii invincibil când mâine poți să mori? Așa, fără nici un motiv. Megi agale pe stradă și-ți pică una în cap (un metru optzeci, șaizeci și două de kilograme, 90-60-90), dar tot mort ești, mai ales dacă pică de sus de tot. Poate că mori fericit, nu știu, zic poate, dar nu cred, însă, imediat, în fracțiunea aia de secundă pe care o mai ai, realizezi că ai fost învins. Chiar și atunci, când te trage ba pământul, ba eterul, tot doare al dracului.

Căderea. Căderea sub orice formă este mijlocul prin care Universul îți spune că e destul și când e destul e destul. Sigur, unii cad și cad și cad, și tot nu își învață lecțiile. Căderile noastre, umane, sunt lecții pe care ni le dă cineva. Dar dacă nu le înțelegem ni le poate da la infinit, noi tot tâmpi rămânem și tot buricul Universului ne credem. Doar că Cercetătorii Britanici au dovedit că Universul nu are buric. – Oricum, dacă nu au făcut-o, o vor face -.

Așa că stai liniștit, dacă ești buricul poți fi scos din uz. Oamenii trăiesc și fără, pe cuvânt. Și fără tine, dar și fără ifosele tale. Ați văzut, legea vieții, unii se nasc și alții mor. Am mai spus eu. Nimeni nu e nemuritor. Și dacă e… atunci eu nu mă mai bag, sunt prea blondă pentru problema asta.