poate-munci

Sunt genul acela de om care are nevoie de odihnă. Și nu vorbim de odihnă puțină ci multă, multă. Sunt câțiva ani de când n-am mai avut parte. Sâmbete, duminici, răruțe. Chiar dacă au fost destinate odihnei, din prea multă oboseală energică – dacă înțelegeți conceptul – n-am reușit să fac ce trebuie, preferând să mi le stric cumva și să obosesc până la epuizare.

Cu toate astea refuz vehement să lucrez în weekend-uri dacă nu e o criză globală sau vreun taifun. Dar chiar și așa reușesc cu multă grație să fac munci și munculițe.

Cine mă știe din epoca dinozaurilor știe, de asemenea, că eu eram omul care abia se trezea la o oră douăsprezece. Și atunci că insistau alții nu că mi-aș fi dorit. Ei bine, de vreo patru ani mă trezesc cam pe la șase dimineața. Iar pe vremea când lucram în Vâlcea mă trezeam chiar la cinci. O minunăție. De atunci mă tot trezesc și ăsta n-ar fi un bai, dar mă mai apuc și de treabă.

Acum, sincer vorbind, nu prea am de ales. Trebuie să mă mișc cu talent. Nu pot lăsa lucrurile să-mi scape. Dacă era cald și vară mai era cum era, dar iarna bate la ușâ și e din ce în ce mai frig. Așa că mutatul este prioritar dacă nu vreau să dorm prin firmă ca…

Și uite așa, în loc să stau eu liniștită în pat, să mă uit la un film sau să citesc o carte, iată cum mai bag o doză de cofeină și o iau din loc. Dar ca să mă simt deja epuizată mai întâi băgăm o jumătate de oră exerciții pentru coloană, nu de alta, dar iar s-a trezit cu pretenții de divă străfulgerându-mi dureri.

Nu-i bai, borna aceea, mă odihnesc pe alaltă lume 😀

P.S: Asta că oamenii sub patruzeci de ani nu obosesc e o tâmpenie, eu sunt obosită de la naștere și atunci aveam câteva zile.

Written by Oana Mujea