Înainte de toate mâine lansăm. Bookfest, Romexpo, Pavilion C2, Crime Scene Press. Programul e următorul: de la 12:00 Cristian Lavin, 12:30 eu în persoană, 16:00 Georgeeeeeee Arion. Să vă prind că nu veniți.

2. Tastatura e de vină. În ultimul timp tot văd că-mi lipsesc litere. Nu, în plus nu sunt, dar în minus da. Acum doi ani am schimbat-o, după ce, recunosc, am aruncat ceva pe ea. Asta e, îs blondă. Dar acum am constatat că anumite taste nu se mai bat la fel de bine. Dacă înainte doar le atingeam, acum trebuie să le bubui. Asta e. Prin puterea obișnuinței nu mă uit nici la taste, nici la ecran când scriu. De obicei o fac uitându-mă la televizor, ceea ce e destul de logic, obișnuită doar să ating tasta nu îmi dau seama când le înghit. Cel puțin am pe cine da vina 😀

Revin cu impresii de la Bookfest, cu toate că unele le voi ține pentru mine. Dar va fi destul de greu. Și duminică… zi lungă, se votează.

Mulțumesc, George Cernătescu (personaj real în “Parfumul văduvei negre”) pentru că ai păstrat poza.

Au fost vremuri când publicam la o anume editură din București, acum public la una mai bună. Celei dintâi nu-i facem reclamă pentru că e și așa prea jos. Cea la care public acum se numește Crime Scene Press, dar majoritatea știau deja. E cu crime, sadisme și alte ale.

În acele vremuri a fost făcută și poza aceasta. Undeva, în spatele aparatului, era și George Arion. Cred că Monica Ramirez (foto stânga) venise în țară de vreo doi ani din America (acum s-a întors la americani și bine a făcut).

Fotografia a fost făcută la Teatrul “Al. Davila” Pitești, unde eu, Monica și George am avut lansare (una din puținele din Pitești, pentru că totuși e un oraș care-și faultează locuitorii). După, pentru că tot aveam recuzită, ne-am gândit să ne distrăm și noi ca fetele 😀 Da, știu, tot bărbații din spatele aparatului au fost cei fericiți, de parcă nouă ne-ar fi păsat. Poza asta mi-a amintit că urmează Bookfest-ul, cred că la începutul lunii, încă nu știu. Dar mi-a amintit și să vă spun că “Indicii anatomice” se reeditează și mai iese și romanul “Mascarada”.

Nu știu, probabil că dacă nu pică în ziua votului ne vedem la Bookfest, dacă pică în ziua votului ne vedem prin Argeș la secțiile de votare. Nu de alta, dar pentru unii 5 iunie e zi de muncă 😉

P.S: Abia aștept să văd coperta nouă.

Apoi i-a venit o idee mai bună.

Nu e de când lumea și pământul decât nedeclarativ, dar în ultimul secol, oho, lupta asta dintre bărbat și femeie a devenit principala activitate. Și acum să fim serioși, când a făcut ceva atât de minunat vreun bărbat să se considere mai bun?

Nu, femeile nu sunt oameni, așa spunea bunicul meu. Și îi dau dreptate, dacă ar fi fost oameni, ar fi devenit plictisitoare, fade, fără sare și piper. Oamenii să fie la ei acolo. Și dacă mă întrebați ce e în capul meu de scriu chestia asta, păi e o explicație simplă. Mai am două săptămâni până la alegerile astea și eu tot nu știu cu cine votez. Sunt atât de nehotărâtă că-mi vine să plâng. S-ar putea, totuși, cu toate că nu are șanse, să-i dau votul singurei femei din competiție. De ce nu?

N-aș fi prima din neam care o ia pe calea demenței. Mi s-a mai întâmplat de-a lungul timpului, mie, personal, dar na, am avut și un caz izolat. Oricum, nu că ar fi important. Ideea e că eu acumulez, ca pisica, energiile negative ale celorlalți.

Și apoi mă agit, și mă agit, și mă agit, până explodez. Dar nu aș da vina doar pe agitații din jurul meu, cred că puțin, zilele astea, am contribuit și eu la această stare absolut enervantă. Pentru că mi s-a părut mie că o fi și că o păți. Că mi-am readus niște amintiri mai vechi în prim-plan sau pentru că pur și simplu, de nebună ce sunt, am cugetat să rămân și să explorez anumite lucruri. Ceea ce, firește, nu e chiar normal. Bine, nu e normal deloc. Ce a fost s-a dus, ce va fi, aia e. Numai că na, mintea umană până nu face ea slalom printre amintiri, regrete și alte nebunii, nu se lasă. Cred că abia acum, cumva, am reușit să-mi repun neuronul în funcțiune. Firește, nu cred să fie doar atât, numai că am obosit să mai explorez în mine. Vreau să rămân neexplorată eu de către mine și să pot fi liniștită. Dar demența, demența bat-o vina, nu mă lasă.

Da, le eram datoare anumitor oameni cu o explicație. Ba nu, nu sunt datoare nimănui cu nimic, dar e amuzant și dacă tot e funny, ușile vor rămâne închise. Nu de alta, dar nu e momentul potrivit azi. Poate va fi mâine. Dar nu e așa că e o poză minunată? :))

Bine, ok, fie, n-am inspirație. Mă doare capul și am chef de ceva, nu știu de ce. Ceva să mă pună pe picioare. Nu, ceva care să-mi ia oboseala. A, da, corect, cred că se numește somn :)) Hai, pa. Ne auzim cumva.

Da, șoc și groază, n-am mai scris de patru zile și am fost urecheată.

Eh, e ceva vreme de când am decis că trebuie să dezvălui acest mister care se plimbă în jurul meu. Da, știu, cunoscuții nu mă mai cunosc, iar cei pe care nu-i știam mi-au devenit prieteni. Cea mai mare întrebare a unora sau a altora a fost de ce n-am mai ținut legătura. Bine, pe lângă faptul că mă enervați, ceea ce deja știați, da, da, de vreun an se întâmplă ceva în viața mea. Ceva ce nu știe nimeni încă. Bine, e ceva ce n-am știut nici eu până de curând, dar, cumva, subconștient, am știut că trebuie să stau și să aștept. Nu știam exact ce sau de ce sau pe cine, dar mna, așa simțeam eu. Și ceea ce am simțit s-a devoalat într-una din zilele astea.

Să stai un an ca să-ți dai seama e nebunie curată. Hai, fie, nu a fost chiar un an, dar pe acolo.

Nu, nu veți afla azi pentru că am treabă și n-am chef să vă spun. Dar vă spun curând, curând. Știu, pentru unii va fi un șoc. Mai ales pentru cei care cunosc personajele, dar, din nou, asta e, nu-mi pasă. Șocurile voastre nu mă afectează, din contră :))

Da, știu, e ilogic ce vă spun, dar mi s-a reproșat la un moment dat în viață că nu suport ca o femeie să-mi fie șefă. Habar nu am de unde a mai apărut și ideea asta, dar mna, cine sunt eu să știu ce și cum?

Mă rog, oamenii nu știu că la Media Pro am avut două șefe, zău că nu m-au deranjat. În curând o să am trei sau patru sau toate :)) și sigur cel puțin două vor țipa la mine, dar ele țipă cu stil. Oricum, important e că am mintea limpede după mult, mult timp, chiar dacă încă simt o oboseală cronică. Gata. Încep să gândesc din nou.

Cei care ar fi sărit în foc pentru tine indiferent de oră. Cei pe care îi scoteam din necazuri, indiferent cât de grele erau. Cei care au jurat că nu or să mai facă ca odinioară. Practic cei alături de care ai scris o istorie. Eu știu unde sunt, dar ei chiar cred că asta e fericirea?

Ei erau oamenii alături de care nu mă învingea nimeni. Pe noi nu ne învingea nimeni. Acum fiecare a ales, doar eu am rămas pe loc așteptându-i, dar cred că e momentul să renunț.

În 2012 cineva mi-a spus că trebuie nepărat să văd luminile de Crăciun din Mioveni. Recunosc că eram destul de plictisită de cele din Pitești, care aveau mai mult becuri arse decât luminoase. Dar am zis să nu refuz. Când am ajuns acolo nu-mi venea să cred. Mă așteptam să văd ceva lumini în centrul civic, dar nu, întreg orașul era împodobit. De atunci an de an am fost să văd minunăția din preajma sărbătorilor de Crăciun și în fiecare an am văzut altceva, mai bogat, culori schimbate, feerie. Anul trecut, venind de la Vâlcea, cu singurul gând de-a merge la Mioveni, am zis să iau cu mine pe cineva care nu mai fusese. Jur că omul a rămas uimit și a spus: “Am fost în orașul luminilor, dar așa ceva nu am văzut”.

Pe vremea aceea, adică în urmă cu câteva luni, nici nu știam cine e Primar în Mioveni și nici nu mă interesa, conta doar că se vede că îi pasă. Vrea un oraș frumos, curat, un oraș pentru oameni. Mai aveam prieteni care stăteau acolo și spuneau: “N-aș da Mioveniul pe Pitești nici să mă pici cu ceară”. Recunosc, nu prea înțelegeam de ce, dar nici nu era treaba mea.

Anul acesta, dintr-o întâmplare, am ajuns la Servicii Edilitare, tot dintr-o întâmplare ajung la o ședință unde domnul Primar, cu toate că risca să-i supere pe toți din sală – pe mine nu, recunosc – a fost foarte sincer și tranșant. Am adorat imediat acea sinceritate. Nu conta că se supără cineva sau nu, ba da, conta, pentru că le-a spus la un moment dat că le cere scuze dacă i-a supărat, dar trebuia să spună adevărul. Just! Just!

Omul acesta a muncit să aducă orașul unde este. Capitala județului dacă e să mă întrebați pe mine. Sigur, mai există niște probleme cu un drum care a fost făcut DN pe vremea lui Boc și pe care Primarul orașului Mioveni, oricât ar vrea, legea nu-l lasă să-l asfalteze. Asta-i țara.

Am văzut în acest om un tată deosebit, dar și un prieten pentru oamenii de lângă el, indiferent de culoarea lor politică sau de crezurile lor. Un om care acceptă ideile creative și nu îi e teamă de ele – așa cum pe vremuri am pățit-o eu cu un primar din altă parte, care s-a speriat teribil când a venit vorba despre o idee ieftină, dar creativă.

Sunt oarecum mâhnită că acei oameni cărora le-a întins mâna, indiferent că sunt din Mioveni, Pitești, Câmpulung, chiar și Vâlcea, nu au nici un fel de scrupule. Nu mai au simțul bunului simț. Ori sunt eu prea genul care dacă face o promisiune, chiar și tacită, o duce până la capăt și nu ar trebui să fiu așa, ori sunt ei genul cărora le place să se laude pe realizările altora.

Dacă e să mergeți în Mioveni veți vedea dezvoltare la standarde înalte, europene. Școli făcute de la zero, dotate chiar și cu defibliratoare, Catedrala, Spitalul care este în construcție. Grija pentru curățenia orașului, a spațiilor verzi, servicii publice de calitate și multe alte lucruri pe care în Pitești oamenii doar le visează.

Și nu, nu este o laudă. Este o realitate. Mioveniul are un Primar care s-a zbătut și se zbate pentru fiecare frunză, Care s-a zbătut ca fiecare om să aibă un loc de muncă și o locuință, servicii publice cantitativ și calitativ la standard ridicate Și o va face în continuare, pentru că vrea și asta este cel mai important. Atunci când un om vrea, indiferent de piedicile care i se pun, face și face bine.

Paște fericit!

Cine m-a cunoscut în viața asta știe că eu recunosc. Nu, nu vă laud, dar mi-ați dat o lecție de viață. Mi-ați întins o mână și mi-ați oferit o șansă, lucru pe care nu o să-l uit niciodată indiferent cum vor decurge lucrurile. Nu am crezut, sincer, cu toate că mereu mi-a spus colega mea că sunteți senzaționali, am avut multe rezerve. Dar după ce v-a cunoscut (nu, momentan nu spun ce și cum, toate la timpul lor), am înțeles lucrurile din altă perspectivă și exact așa aș fi procedat și eu atunci.

Știu că am ce învăța de la voi. Am văzut profesinalismul, devotamentul, echipa, lucruri care mi-au lipsit când am părăsit presa. Oamenilor le e greu să creadă că într-o redacție dacă nu e echipă, nu e nimic. Desigur, cine e doar pentru el, pleacă de bună voie. Nu vă laud, nu vreau 🙂 dar sunteți oamenii ăia pe care i-am vrut mereu lângă mine, ca firi, temperament, profesionalism și toate. Suntem diferiți, dar știm asta și ne acceptăm. Asta e cea mai mare dovadă de unitate. Mai mult de atât nu poți cere nimănui.

Și oricum sunteți savuroși 🙂

Nu știu cum ați reușit, dar mi-ați oferit un optimism pe care nu l-am mai gustat de ceva ani. Și cel mai mult mă bucur că am de la cine învăța. Să vă ia gaia dacă nu mă ajutați că mă pun în fața redacției și o să țip mai rău ca responsabilul șef :))

Glumesc, știu că o veți face.

Și gata, serios, eu nu sunt siropoasă, dar de voi m-am îndrăgostit. Însă!!! Atenție mare, să nu aveți aveți pretenția să vă spune “soarele meu”, “fluturaș” sau mai știu eu cum. Eee…Mulțumesc pentru zilele astea pline de speranță și bucurie.

După ceva luni dezamăgitoare pentru că nu am putut fi eu și oricât aș fi încercat să fac bine tot n-a fost suficient, voi mi-ați dat raza. Nu, nu acea rază despre care vorbeam aseară, cealaltă… nici aia de la capătul tunelui… Da, gata, pa, aberez. Somniferele sunt de vină. Somn ușor! Sunt happy!