Nu știu dacă despre bal e vorba în postul ăsta. Nici măcar despre prima mea participare. E un fel de emoție, de nebunie și un fel de plăcere pe care nu o pot defini. Nu e vorba nici despre distracție neapărat, pentru că noi muncim – mă rog, până la un punct. Este mai mult vorba despre echipă. Pentru că orice s-ar întâmpla aici s-a creat o echipă, desigur, cu bune și rele, dar astea trec și faptul că atunci când cineva se ia dintre unul dintre noi e pe varianta mușchetarilor, vă dați seama ce poate ieși. Doar noi ne putem lua de noi. Iubesc echipa asta cu bune și rele și, de ce să nu recunosc, indiferent ce decid mai departe, nu am de gând să ies în totalitate din această comunitate.

Oricum, până una, alta, aștept cu nerăbdare balul acesta. Și sper că și invitații au acceași dorință de-a ne fi alături și de a se simți bine. Fiecare bal “Ancheta” este unul memorabil. Nimeni nu a plecat vreodată dezamăgit. Surprize, premii și un catalog care arată demențial. Anul acesta lângă noi s-au implicat și cei de la Sursata.ro. Ceea ce ne face mare plăcere. Nu contează cum ne numim, important este că suntem o echipă și asta se vede. Și cel mai important este că eu sunt îndrăgostită cu adevărat de acești oameni cu bune și rele. Indiferent cum ne-ar percepe ceilalți, indiferent de divergențele noastre de opinie – pentru că altfel nu ar fi democrație – noi suntem un tot, ceea ce ne dă putere și încredere. Vă ador colegii mei, nu, greșesc, vă ador prietenii mei. Aici am văzut adevărat prietenie. Cu divergențe sau fără, noi ne acceptăm așa cum suntem. Și mi-aș dori ca în lumea.. nu, să nu mergem atât de departe, ca în orașul ăsta să fie mai multe colective de acest fel.

În seara asta vom fi împreună alături de prieteni. Chiar dacă de multe ori suntem acizi, niciodată nu e personal, dar presa, în primul rând, trebuie să spună adevărul și pentru asta suntem noi. Și suntem fericiți că înțelegeți asta. Aceasta este seara prieteniei și a veseliei. Abia aștept să ne vedem, să ne strângem mâinile și să creem relații de parteneriat indiferent de unde sunteți. Aceasta va fi o seară magică, iar magia noastă este perfectă.

E greu să fii zen când mintea îți este în o mie de locuri, dar niciunde în mod particular. Am uitat cum e să fiu eu cu mine, cu altcineva nici nu se pune problema pentru că nu suport și al doilea om. Nu mă suport nici pe mine.

Am impresia că oamenii cred că am ceva cu ei, dar nu am. Pur și simplu vreau ceva. Vreau să mă regăsesc. Acum sunt între patru lumi și nici una nu îmi este cunoscută. Doamne, e ciudat, dar îmi place! 😀

Nu e vina mea că s-a întâmplat așa. A fost să fie. La intervale de, încă de mică, mică, în viața mea – chiar dacă n-am avut tangențe sau dau da – au apărut astfel de personaje. Pe unele le-am observat, pe altele am încercat să le înțeleg, uneori chiar am vrut să văd cum e… Nu, nu e nici o șmecherie. Înțeleg viciile, am și eu, dar ăsta parcă e unul dintre acele vicii din care nu mai ai scăpare. Ți se deteriorează și creierul și trupul.

De când cu vânătoarea de pokemoni am înțeles și eu. Specia asta chiar există, iar cei care se folosesc de alcool pentru a elimina dureri, ajung să se elimine doar pe ei: din societate, din familie etc. Păcat. Dat Țuikachu există peste tot. Trist, dar e o realitate. Care-l prinde să nu se chinuie să-l reabiliteze, ăștia sunt cazuri pierdute. Viva, Țuikachu! Sau nu.

Haita sunt cei care îți sunt alături la bine și la greu. Nu trebuie să fie mulți, doar câțiva care să înțeleagă atunci când e cazul.

Exemplul meu e evident. Noi suntem o “haită”. Și când spun asta mă refer la redacție. Așa cum un club moto este o haită. Firește, cu bune și cu rele, pentru că e imposibil să fie toate bune. Cu toane și nervi, dar, în același timp, cu sentimentul că oricât te-ai fi înjurat azi cu unul dintre ei, mâine știi că te poți baza pe respectivul.

“Haita”, firește, poate fi gruparea de prieteni sau cea de la muncă – mai rar în acest caz, dar nu imposibil – E important să știi că te poți baza pe cineva. Pe colegul, prietenul, ruda… Nu știu, dar e clar că voi înțelegeți ideea. Trebuie să o înțelegeți. Există prieteni și prieteni, relații și relații, oameni și oameni. Și dacă nu-i înțelegem pe fiecare așa cum e atunci nu facem decât să fim răutăcioși la modul gratuit. Eu îmi doresc să fiu înțeleasă cu toanele și fițele mele, pe care, de ce să mint, le am. Dar dacă oamenii de lângă mine mă iubesc cu adevărat înțeleg că și defectele fac parte din ceea ce sunt eu. Nici unul dintre noi nu e perfect.

Într-un grup, mai mare sau mai mic, apar și neplăceri, asta e clar. Dar dacă suntem uniți putem trece peste. Asta e, fiecare om e așa cum e el. Nu toți reacționăm urât la nervi. Unii – cum aș fi eu – țin mult până să se exteriorizeze, alții, din contră. Na, fiecare cum l-a lăsat natura. Dacă am fi la fel ne-am plictisi. Mai rău e că nu încercăm să ne înțelegem unii pe ceilalți. Sau nu mai avem răbdare. Dar totuși, e ceva care-mi place la noi, ne unim dacă unul pățește ceva. Sau așa vreau să cred.

Cel mai rău e atunci când nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Aici se rupe firul. Aici se rupe tot. Când intervine starea aia de nebunie, de încrâncenare. Toți avem probleme, diferite ce-i drept, dar fiecare le trăiește la o anume intensitate și avem impresia că ale noastre sunt un capăt de țară.

Nu e chiar așa. Eu mă gândesc, încă șocată, la ceea ce s-a întâmplat la Berevoiești. Acolo a fost o “haită” criminală – încă mai e. Mă gândesc la copiii ăia prin ce traume au trecut. Unii nu se vor mai recupera niciodată. Noi suntem bine față de alții. Dar avem darul de-a amplifica totul, pentru că, normal vorbind, fiecăruia i se umple paharul. Dar hai să-l golim. Suntem o “haită” până la urmă și nu ne abandonăm unul pe celălalt. Indiferent pe ce cărări am apuca, suntem unii pentru alții. Așa trebuie să fie. Mâncăm o pâine împreună și asta e tot ceea ce contează, pentru că la greu tragem toți. Și dacă nu ăsta e cel mai important lucru nu știu care mai e.

Dragostea față de celălalt ar trebui să fie fără a judeca. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem: cu bune sau rele. Suntem oameni și trebuie să fim așa până la capăt. Trebuie să fim și să rămânem o “haită”. Greu, ușor, le trecem noi cumva pe toate. Cu nervi, cu râsete, cu bucurii și necazuri. Viața nu iartă pe nimeni, dar hai s-o privim mai cu seninătate și să fim mai buni unii față de ceilalți. Mai înțelegători și să facem totuși o minimă diferență între cei care trag și ceilalți. Atât din puțul gândirii. Dar nu uitați că fiecare e special în felul lui și dacă am gândi la fel am fi doar o masă de manevră.

Da, știu cum privesc oamenii din afară așa ceva. Motociletele sunt asociate cu rock-ul, perfect adevărat, iar petrecerile cluburilor de motocicliști cu satanismul, lucru perfect neadevărat.

Weekend-ul ăsta – destul de obositor, recunosc, dar, în acelși timp, de o frumusețe cum numai noi o putem înțelege – am participat la Parada Motocicliștilor din Codlea.

Despre ce a fost vorba?

Ei bine. Lucky 13 RC din Codlea a invitat MC-uri din țară pentru o paradă în Codlea, care, evident s-a terminat cu un party. Parada este cam ceea ce s-a putut surprinde, petrecerea a fost cu ușile deschise.

Au participate Bad Breed MC Pitești și alte cluburi din țară. Cei mai importanți au fost reprezentanții Hells Angels, dar și Piteștenii noștri care au ceva experiență de MC de câțiva anișori și sunt suporteri 81. Ei bine, ce înseamnă MC, MF și RC veți găsi și singuri pe net, dacă nu dați un click aici. 

Cei de la Lucky 13 RC s-au pregătit foarte bine și au fost extrem de ospitalieri. Mi-a plăcut atmosfera, ce e drept formația “CO@31” nu a fost grozavă, dar formația Folk excepțională. Ne-am distrat, am comunicat, ne-am cunoscut și am încercat să ne simțim cât mai bine. Nu o să mint. Pentru mine a fost și obositor, iar aici nu o să dau din casă, dar vă pot spune că la un moment dat a devenit stresant din puncte tehnice de vedere.

Una peste alta a fosa o întâlnire chiar reușită. Nu contează că acum sunt foarte obosită, mi-a făcut plăcere să vă cunosc și cu siguranță o să ne mai vedem.

Bad Breed MC, în câțiva ani, vor fi cei mai buni, deja sunt pe drumul cel bun. Bravo, băieți! Ați fost onorabili.

E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!

… tremurând de frig, dar totuși cu o mulțumire tâmpă care nu are nimic de-a face cu mine, cu felul meu de-a fi.

Se spune că nu e bine să regreți trecutul. Nu-l regret. Dar asta este una din acele zile pe care mi le amintesc cu mare plăcere. Eu, “diva”, cu grătare :)), în iarbă, într-un colț uitat de lume și culmea, simțindu-mă bine. Pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea din ultimii 3-4 ani.

O zi pe care vreau să o țin într-o ramă. Un tablou al memoriei.

Mulțumesc pentru asta!

Există! Puțini. Îi numeri pe degetele de la o mână. Există și acei oameni care vin pe neașteptate în viața ta și îți sunt mai prieteni decât cei vechi. Oamenii aceia care vin când trebuie pentru a fi lângă tine chiar dacă tu nu le-o ceri.

Aici nu vorbesc de foști, actuali sau ce or mai fi, iubiți. Ci pur și simplu acei oameni care te acceptă așa cum ești și nu te judecă. Care înțeleg când ești nervos și, din tâmpenie, îți verși nervii pe ei pentru că oricum te iartă, oamenii aceia care nu te lasă să cazi… știți voi la ce mă refer. Și oricât i-ai supăra – că, na, se mai întâmplă, ei pot înțelege că nu asta ai vrut.

Dar mai există și falșii prieteni pe care nu întotdeauna îi simți. Oamenii ăia care te trădează la modul barbar și apoi tot ei vor ca tu să nu le întorci “favoarea”. Ei, pe dracu’. Da, sunt politicoasă cu tine, chiar dacă ai vrut și poate ai și reușit să mă îngropi, dar ies de acolo și mă port normal până te ucid. Nu înțeleg de ce, de cele mai multe ori, prieteniile se transformă într-un fel de “îți arăt că sunt mai bun ca tine”. Nu există așa ceva. Da, poate ești mai bun, dar fii și om, pentru că despre asta vorbim.

Urăsc oamenii care în față ți se dau prieteni și pe la spate nu mai știu cum să ți-o tragă. Spune verde în față “Nu te plac”, poate că n-ai un motiv, dar nici nu te da ceea ce nu ești.

Sunt fericită din punctul ăsta de vedere pentru că am întâlnit un suflet care simte, are dureri, are frustrări și nu îi e teamă să arate asta. Dar, mai ales, își iubește prietenii chiar dacă ei sunt niște porci. Să nu te schimbi niciodată! Până la urmă lucrul acela minunat va veni, trebuie doar să ai răbdare și încredere că încă mai există oameni. Tu nu ești falsă, ești ceea ce ești și îți poți asuma asta. Lucrul ăsta e cel mai important din lume. Așa să fii mereu.

Da, da, am vrut să scriu despre politică, dar n-am făcut-o din două motive: unul ar fi că nu am avut timp și al doilea că între timp m-am plictisit. Dar dacă vreți subiecte interesante din Argeș, puteți citi aici tot ce vă interesează.

Acum să trec la ce mă doare. Bine, firește că nu mă doare mare lucru, dar așa e vorba. Ei, da, revenim la “Indicii Anatomice”, prima mea carte polițistă și cea tradusă în Anglia. Bine, poate că în conștiința umană a rămas și cea mai bună, dar George Arion zice că e mai mișto “Mascarada”. Eu nu știu exact ce să cred.

O primă recenzie excelentă o găsiți aici, pe Literatura pe Tocuri.  Pentru cei care știu deja cartea aceasta e la a doua ediție, sub îngrijirea și oblăduirea lui George Arion și Crime Scene Press, dar mai ales a lui Alexandru Arion.

Nu vă țin mult de vorbă astăzi pentru că îmi e teribil de lene, dar, dacă ați mai trecut prin blogurile mele știți bine că într-un fel a fost și crime-ul meu de suflet. Așa că vă invit din nou să o citiți. Nu o să vă pară rău!