Nu, pentru mine blocajul scriitorului e doar o fiță a leneșului. Categoric ai nevoie de o stare, de o chemare, de cuvinte care să iasă din degetele tale înainte de-a apuca să le gândești. Așa cum ai nevoie de un plan, de o direcție, de un viitor pentru acțiunea ta. Bun, le ai pe toate. Unele vin de la sine, altele stai și le gândești, te poticnești, vrei să le pui acolo, pe hârtie, pe ecran, pe taste, unde poți tu, unde îți e mai simplu… Dar e ceva. Ceva ce te ține. Parcă nu, parcă lipsește ceva. Parcă Iolanda nu mai are nebunie. Nu mai are forță, nu mai știe unde începe și unde se termină acțiunea. Bea uneori doar pentru că nu mai înțelege, dar de cele mai multe dăți e mai trează decât și-ar dori și începe să aibă sentimente. Să fie umană. Hei, nu e ea. Eu știu, ea știe…

Și atunci? Atunci cum rămâne cu ea. E clar că nu întinerește, dar nici nu vrea să devină anostă. Îi place fosta ei viață și vrea să o retrăiască. Poate nu în aceeași companie, dar măcar să simtă iar din nebunia aia care o făcea să fie ea. Specială, dură, neînduplecată, sarcastică și total nefericită.

Nu, nu, și acum e nefericită. Iolanda nu va învăța vreodată să fie altfel. E parte din ea. Și asta nu înseamnă că e pesimistă. Ceea ce nu este un paradox. Nefericirea ei îi dă dreptul de-a avea scuze pentru toate prostiile pe care le face. Nefericirea îi dă dreptul să se simtă specială. Și e specială. Doar că a pierdut ceva pe drum, ceva ce eu încerc să recuperez. Vă rog să mă îndrumați spre o depresie, altfel Iolanda se va tăvăli în chinuri. Nu cred că își dorește cineva o Iolanda umană. Ar fi prea mult chiar și pentru mine. Nu aș mai recunoaște că face parte din ceva măreț și aș scoate-o din inima mea. Iolanda are nevoie de sadism, de ură, de ceva care să o facă să treacă limita. Până acum stă pe lângă linia aia trasată fin dintre normal și nebunie. Trebuie să o treacă orice ar fi, am zis.

Written by Oana Mujea