E duminică, îmi e rău, somn și nu pot să dorm – pentru că îmi e rău, dacă nu s-a înțeles. Dar un gând nu-mi dă pace de vreo două săptămâni. Mă tot întreb, voi de câte ori ați auzit “îmi pare rău”?, asta după ce un om/oamă(sic), pentru a nu discrimina, v-a spus că vrea, că drege, că face, dar apoi îi pare rău. Nu că n-ar putea, doar pentru că nu e sigur/sigură, dar cu toate astea, cumva, îți dă viața peste cap preț de câteva secunde. Adică ai vrea să crezi și, din dorința de-a fi, chiar o faci. Dacă cumva mai ești visător/visătoare, evident că te arunci cu capul înainte și vrei să crezi. Asta e mai rău decât alea câteva secunde în care crezi, pentru că te trezești după un timp că ai crezut atât de mult, ți-ai pus speranțe și apoi auzi: “Îmi pare rău”. Și ce ai mai putea să spui? Așa și? Dacă îți pare ce? De nu ți-a părut înainte de-a vorbi? Da, știu, ea/el știe că pentru o secundă chiar și tu ai crezut ce ai spus, atunci a fost din suflet, dar ți-a trecut. Nu, probabil că nu sufletul ți-a trecut. Probabil că ți-a părut rău imediat după ce ai spus lucruri, dar cum era să le mai iei înapoi? Atunci, pentru secunda ta, ai crezut că poți… nu, greșit din nou, ai crezut că vrei.

Ei bine, asta mă macină. Văd zilnic, aproape zilnic, mă rog, hai, să nu fiu chiar atât de încrâncenată, dar o văd săptămânal. Oameni care sunt: încerc, vreau, pot știu că o s-o fac corect, știu ce vreau… și aici e cu dus și întors pentru că unii chiar spun toate lucrurile alea și chiar le cred, după câteva zile nu mai vor pentru că nu mai vor și caută motive pentru a nu o mai face. Și nici măcar nu are importanță despre ce e vorba.

Știți, vouă celor care vă pare rău tot timpul, n-ar fi bine să gândiți cu adevărat înainte de-a lua un om sau mai mulți și de-a vă spune dorința clar și răspicat? Nu de alta dar distrugesti suflete, așteptări și multe altele, distrugeți oameni pe bandă rulantă, de parcă nici nu ar conta. Le dați aripi apoi le tăiați și aveți impresia că un simplu “îmi pare rău” e de ajuns, rezolvă problema. Celălalt o să înțeleagă, doar regreți, nu? Și o faci oarecum sincer, dar oare ei chiar vă cred sau le pasă dacă vă pare rău sau nu? Poate că voi chiar aveți regrete reale… dar mai degrabă nu. E cel mai simplu să spui că regreți fără explicații sau alte lucruri care să-l lămurească și pe celălalt că nu e un simplu retardat care a crezut, o simplă marionetă care s-a expus dântu-ți posibilitatea de a-l răni. De ce i-ar mai păsa de regretele tale, când tu nu îți poți asuma nici măcar o chestie simplă.

Urăsc propoziția asta. “Îmi pare rău!”. De ce? Nu ar trebui. Serios. Spune mai bine: nu pot, nu vreau, nu sunt capabil, mi-am schimbat opțiunile, am mințit, nu mai doresc ce voiam cu două zile în urmă, nu mă mai interesează. Sunt om și-mi schimb opțiunile. Nu, nu-mi pare rău. Da, poate că am greșit pentru că am vorbit înainte de-a-mi dori cu adevărat lucrul respectiv. Nu m-am gândit suficient. Eram beat/beată, plauzibil de altfel, spunem multe tâmpenii la beție. Dar să nu îți mai pară rău. Asumă-ți ce ai făcut. Trăiește cu faptul că ai sedus un suflet și apoi l-ai abandonat într-o groapă fără nicio speranță. Las-o baltă! Părerile de rău, jur, nu contează pentru nimeni. Nici lacrimile. Nu ai putut o dată și totuși, cu nu știu ce minte diabolică, o mai faci o dată. Culmea prostiei, ți se mai dă o șansă. Doar că, la dracu’, după un timp rostești aceleași cuvinte și speri să fie suficiente din nou.

Nu prietene/prietenă, nu-ți pare rău. Ești doar un om care habar nu are ce dorește de la viață. Doar ai impresia uneori că dorești, dar na, nu ești făcut pentru asta și apoi regreți că ai spus, făcut etc. Dar vrei să nu-i mai bagi pe alții în aceeași ciorbă. Înțeleg că unii dintre noi suntem niște insensibili incurabili. Poate nu așa am fost mereu, dar viața, deh… Pot spune cu mâna pe inimă că atunci când am făcut-o eu, nu, nu mi-a părut rău și nici n-am spus-o. Am spus exact ce aveam de spus: “sunt om, am dreptul să mă răzgândesc, da, sentimentele mele se schimbă după o secundă pe alta” Sorry, nu îmi pare rău, atâta pot. Sunt o scorpie/ un dobitoc, sunt ceva ce nu pot controla.

Da, eu recunosc că nu pot și nici nu vreau să mă controlez, dar, spre deosebire de voi, nu îi mai atrag și pe alții în rahat. Sau, dacă fără să vreau chiar o fac, nu mă duc să-i spun omului că am o părere de rău pentru că aș minți. Îi spun adevărul, fie că-l acceptă sau nu. Mai lăsați părerile astea de rău când pe voi nu vă interesează decât să găsiți o cale pentru a vă fi bine.

Mai bine ați învăța să vă înțelegeți de unii singuri. Când o să reușiți să vă suportați voi pe voi, probabil că veți reuși să o faceți și cu alții.

Și încă ceva. Așa scorpie cum sunt eu, chiar mă mai pun și în locul celuilalt, pentru că aș vrea, la un moment dat în viață, cineva să se pună și în locul meu. Categoric că nu vom simți la fel, dar măcar ne putem da seama că rănim oameni. Eu zic să nu o mai facem. Eu zic să lăsăm dracului expresia asta și să începem să fim sinceri cu noi. Părerile de rău, jur, nu ajută cu nimic, poate doar îi vor provoca ceva depresii celuilalt. Felicitări! Știu, îți pare rău. Perfect, poți să mori acum?

Recunosc cu mâna pe inimă că e o meserie care-mi place tare mult și dacă ar mai fi ca în anii nouăzeci, chiar aș practica-o cu cea mai mare plăcere. Zilele astea mi-am tot auzit că lucrez pentru un anume site. Știu că e greu să mă disociați de presă, asta pentru că vă pot înjura și pe blog fără să-mi facă nimeni politica editorială. Și mă credeți ori ba, dacă m-aș chinui puțin mai mult, aș bate multe site-uri la număr de accesări. Dar încă n-am timp să mă chinui când am atâtea alte lucruri de făcut.

Na, m-am simțit flatată să aflu că o întreagă instituție m-a crezut capabilă să scriu tare urât despre ce se întâmplă acolo. Și aș fi scris, pentru că am tot dreptul. Până una alta tata a construit ceea ce voi distrugeți. E exact cum marii conducători construiau catedrale pe unde treceau. Nu are de ce să-mi fie rușine, chiar a construit. Cam ce proiecte care nu se bazează pe munca lui ați făcut, mă, voi? Știți că sunt primari în Argeșul ăsta care spun cu tot sufletul că dacă nu era el nu vedeau niciun metru de canalizare? Altora le e teamă, dar șoptesc lucrul ăsta. Așa cum le-a fost teamă la toți să mă ajute pentru că tata, pentru că eu nu mai aveam dreptul la viață, pentru că spun ce gândesc și merit să mor de foame. Ei, iată că mă descurc și fără ajutorul vostru. Dar spre deosebire de voi toți care ați fost ajutați de tata cum n-am fost eu, chiar le sunt recunoscătoare pe viață celor care mi-au întins o mână atunci când trebuia.

Diferența dintre mine și voi e că eu nu stau cu mâna întinsă la partid, chiar dacă, culmea, încă mai facem parte din aceeași formațiune politică. Încă. Formațiune care nu îți dă posibilitatea să te remarci dacă ți-ai dori. Dar e bine că sunteți voi obedienți și vă împroșcați toate frustrările spre mine. Și apropo, că tot suntem aici, solicit public contractul meu cu APĂ-CANAL pentru casa aia de ziceți voi că o am în Tudor și se învârte după soare. Eu am tot căutat-o, dar să o ia dracu’ dacă o găsesc.

De împroșcat ați putut mereu, e ușor, e simplu, plus că vă mai eliberați și voi de frustrări. E cam nasol să trăiești în umbra unuia care chiar a avut creier, nu? Aia e. Nu toți au parte.

Dar o să vă mai dezamăgesc încă o dată. Nu lucrez pentru noul ziar, cum nu lucrez nici pentru altul. De ce? Am să explic și asta. Pentru că eu scriu ceea ce e de scris. Eu vreau dovezi, nu vorbe – și aici mă refer la orice instituție de presă – în plus, eu vreau să scriu despre toată lumea. Ceea ce nu a înțeles azi politicul este faptul că dacă faci contract cu un ziar îl faci pentru PUBLICITATE, fix așa scrie în contract, fix pentru asta este, nu pentru a închide ochii când faceți tâmpenii. Nu, contractele sunt doar pentru PUBLICITATE, ziariștii care închid ochii doar pentru că au contracte, din punctul meu de vedere, pot fi considerați, vorba lui Werner:”PENALI”.

V-ați învățat să cumpărați presa, lucru pe care, să-mi fie iertat, eu nu-l pot accepta. Dacă vreau să scriu de stânga pentru că am dovezi, despre asta scriu, dacă vreau să scriu de dreapta, centru și epicentru – acum nu trebuie să și pricepeți gluma – asta scriu. Indiferent dacă am sau nu contract. Prin contractul ăla vin la evenimentele voastre jalnice și scriu despre ele, eventual vă promovez ca instituție care se ocupă cu împroșcare de rahat – e doar un exemplu – dar, în rest, scuze, nu sunteți scutiți de ochii presei.

Da, am ieșit din presă pentru că din punctul meu de vedere și ziariștii s-au învățat că dacă bagă un pic bățul prin gard primesc contracte, ceea ce nu e corect. Sunt oameni politici sau nu, care chiar nu merită asta. Și apoi, da, tu ziaristule, jur că nu e nimeni obligat să facă contract cu tine și ăsta nu e motiv de supărare. E ca și cum m-aș duce eu peste om în casă să-i dau internet, altfel îl ameninț că rămâne fără. Fiecare ia servicii de la cine dorește. Unii nici nu au bugete pentru toată lumea și atunci aleg în funcție de anumite lucruri – desigur, scotem din această ecuație CJ-ul că la ei e prea pe față. Dar să te duci la un primar de țară și să-i ceri și pe mă-sa și pe tac-su, e prea mult. Unii pot, alții nu. Unii greșesc că nu știu, chiar nu știu, dar noi nu mai avem niciun pic de bun simț. Bani, bani, bani.

Aici vina e împărțită. Voi, politcienii, directori de instituții publice etc, i-ați învățat că merge, iar ei, normal, au făcut în consecință. Ceea ce v-o meritați. Nu e corect, dar v-o meritați. Dacă ați fi voi, în primul rând corecți, nu v-ați supăra ori de câte ori scrie X sau Y despre voi. Din contră, dacă ați deține și ceva ouă, ați cere un drept la replică și v-ați explica, bine, dacă aveți ce.

Lumea asta a devenit foarte urâtă. Prea multă mâncătorie. Sunteți invidioși și pe ăia care n-au, doar pentru că dețin creier. Și nu, eu nu mă voi opri din scris atunci când voi vedea o nedreptate, așa cum nici nu mă veți putea face să tac – asta dacă nu comandați o crimă. Nu vă sunt datoare cu nimic, din contră, pot veni cu argumente, nume, prenume și ajutoarele care v-au fost oferite. Dacă e să o luăm corect unii dintre voi ăștia care mâncați rahat pe la colțuri sunteți datori vânduți, dar pe cine nu lași să moară…

Și stați calmi, dacă am ceva de scris despre voi semnez cu nume și prenume. N-am vreo jenă.

Via Florin Chilian, documentul complet îl citiți în Luju.ro. 

Mai întâi citez ce a spus Chilian: “In in Polonia, Ungaria, Cehia si Slovacia nu au putut face asta!
Planul Minerva si 140.000 de tineri romani care sunt platiti sa lupte impotriva romanilor.
în vara lui 2012 când ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, anunța că un grup de ambasade finanțează 140.000 de tineri care vor lupta împotriva corupției. Tinerii au fost introduși în programul Restart Romania și urmau să susțină instituțiile de forță.
Document datat 10.10.2012, adresat Guvernului României și prezintă o listă de cerințe, în legătură cu MCV.
Sunt 21 de puncte, iar la punctul 20 se cere o scurtă descriere a situației curente și să se stabilească pașii următori pentru cazurile de înaltă corupție și care îi cuprind pe: Gheorghe Copos, Adrian Năstase, Șerban Brădișteanu, Ion Dumitru, Decebal Traian Remeș, Dan Voiculescu, George Becali, Cătălin Voicu, Tudor Chiuariu. Cererea este una imperativă.
“După părerea mea este o bucată din planul Minerva, de care am mai vorbit. Este vorba despre preluarea controlului asupra României. Acest lucru s-a încercat și în Polonia sau Ungaria, dar acolo a existat o opoziție puternică” a spus jurnalistul Răzvan Savaliuc.”

Și, la drept vorbind, asta de la mine citire, îmi e silă. Nu că de guvernanții noștri nu mi-ar fi. Sunteți o mocirlă, una din care nu mai știți nici voi cum să ieșiți, dar mai rău de atât e că ne-ați făcut colonia #Rezist. Da, firește, nu vă plac ăia de gândesc cu mintea lor, dar văd că acum nu vă mai plac nici când gândesc cu mintea altora.

E bine… în proiectul Minerva suntem… e bine. Și asta chiar doar la noi se întâmplă, pentru că suntem unicii care ne lăsăm călcați în picioare de Uniunea Europeană.

Ăștia suntem, o șleată de manipulați. Să trăiți bine, ce să mai zic?

Nu om avea noi autostrăzi, dar nici nebunie care să depășească cotele Dunării.

Că tot vorbeam de diferența dintre noi și ei. Noi România și ei oricare. Doar că acum vorbesc strict de America, nu că în Germania nu aș fi văzut ceva asemănător.

Repet, m-am săturat de vestita expresie: “Numai în România”. Frații mei, măcar pe noi – pe unii dintre noi – Ceaușescu ne-a lecuit de cozi. Cu ceva timp în urmă am fost la Veneția unde toată lumea stătea la cozi kilometrice să vadă catedrala din Piața San Marco. Nu de alta, zic localnicii, dar nu știi când se scufundă. Corect. Nu știi când, dar măcar așa faci și tu niște scufundări sperând să nu te mai lovești de alții. Românii, unii mai răbdători, stăteau la coadă, dar prea puțini. Până și eu am fost unul dintre aceia care au zis “data viitoare că nu mi-am mâncat copilăria la coadă la lapte să stau acum să văd niște pereți pictați”.

Aveți impresia că atunci când vin tiruri cu ajutoare în România se înghesuie lumea ca la pomul lăudat. Adevărul e că mai mult de câteva zeci de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i înțeleg, abia le ajunge de azi pe mâine, nu prea. Ei n-au avut noroc de pensii speciale, Ghinion, măi Werner. Dar credeți sau nu, Americanii ne dau clasă la capitolul ăsta.

Poza de mai sus este surprinsă la unul dintre mall-urile lor (SUA). Evident, deschiderea venind și cu reduceri considerabile. Ăia se bat ca nebunii pe orice rahat cât vine vorba de reduceri. Nu știu prin câte magazine românești când se anunță reduceri se dă și buzna. Eu nu prea am văzut, cel puțin nu în Pitești. Eh, s-au mai dus douăzeci, treizeci de oameni, dar nu toți au și cumpărat. Nouă ne mai place să căscăm și gura, fie vorba între noi.

Nu, România e încă la un stadiu decent. Și, cum spunea cineva – iertat să-mi fie dar am uitat cine – “Îmi e și frică cu adevărat să avem autostrăzi că vom muri pe capete, noi nu știm să fim civilizați în trafic și îi dăm talpă”. Iar aici pot fi de acord gândindu-mă la vestitul pod bucureștean început de Băsescu și terminat de Oprescu. Vreo săptămână, bietul pod, a fost obiect de pelerinaj, nicidecum mijloc de circulație. Sigur, până au înțeles oamenii că pot să-l folosească și nu e țeapă.

Înainte de-a tot spune că doar la noi se întâmplă, zic eu, hai să fim ușurel informați cu ce se mai întâmplă și pe la alții. Cu părere de rău vă spun că nici în țara lui Merkel nu curge lapte și miere, decât dacă asta vă doriți voi să vedeți.

Da, normal, la noi corupția e mai mare și ne-o dăm la gioale unii altora. Că dacă vine unul cu o lege bună, de invide, neputință, o respingem dă-o dracu’ sau ieșim în stradă pentru că suntem niște găini fără creier (scuze pleonasmul).

Cât despre servicii… eh, da, din astea, la nivel de sub țărișoara noastră am văzut și în Italia, și în Belgia, Veneția, Viena și nu mai enumăr. Categoric, cele mai bune le-am văzut la Chișinău, Israel și Turcia. Da, în astea trei locații ești deja în civilizație. Dar mai lăsați-mă cu o țară ca afară că nu sunt nici ăia mai breji. În Roma la cinci stele se purtau de parcă n-ar fi avut niciuna, să nu vă mai povestesc de jegul ce trona în camere. Și zău că nu au avut de gând să-l deranjeze, așa că m-am mutat eu la patru stele curate. Și multe, și multe. Voi ori n-ați ieșit decât până la bulgari în viața voastră, ori, pur și simplu, sunteți ai dracu’ pentru că puteți.

Și puțină politică locală

Fie cu politica locală. Tare îi simțeam lipsa

Azi, PSD Argeș i-a retras sprijinul politic lui Marian Rădulescu (Mitralieră). Este și normal, dacă mă întrebați. Așa cum la nivel înalt Liviu Pleșoianu, Codrin Ștefănescu și alții au fost dați mai încolo, tot așa s-a întâmplat și cu Rădulescu. Pentru simplu fapt că și-a permis să se întrebe, public, ce dracu’ a făcut Valeca pentru Argeș, poc. Acum, sinceră să fiu, chiar și eu aș vrea să știu ce a făcut. Concret. Cu subiect și predicat. Proiect ceva finalizat. Nu, nu sunt de acord că dacă un om are păreri diferite trebuie să fie exclus. Că doar nu ar fi singurul din PSD care vede lucrurile altfel. Sigur, ca să fie treaba treabă – și iar o să spună că am ceva cu el – Gentea, de departe cel mai îngâmfat om pe care-l știu – ceea ce denotă că doar ține de niște atuuri ale inteligenței lui, dar îngâmfarea asta fără sens mă face să cred altceva – desigur, a zis și el ca domn Valeca, să nu iasă din tipar. Perfect. Rămâneți voi, ăștia de vă credeți buricul pământului, pentru că așa vă credeți. Când o veni ziua în care vă veți împiedica și veți cădea, Doamne ce o să mai doară. Dar mai vorbim…

Diferențe între noi și ei

Noi România și ei oricare.

Mi s-a luat să aud: “Doar în România e posibil”. Vă mai amintiți când Gheorghe Zamfir, cel mai bun naist al lumii, a fost trimis din Franța fără un chior în buzunar? Dacă nu, căutați. Ei bine, atunci s-a urlat cât de birocrată este Franța. Mult, mult mai birocrată decât țărișoara asta. Și nu e singura. La Francezi nu stai trei luni să faci un permis, numai până te dumirești ce ai de făcut îți ia atât. Așa că chill. Când e vorba de accidente, gropi, morți, spitale infecte, etc… mai studiați problema, se întâmplă peste tot, nu numai la noi. Singura diferență între ei și noi e că dacă apărea în spațiu public chiar și o mică înjurătură de-a lui Portocală, una mică, de pizda mamei cuiva, ăla era exclus fără drept de apel și de la Președinte până la femeia de serviciu din Senat stăteau și le cereau scuze cetățenilor. A, dacă ar fi apărut ca la noi, ei bine, atunci se lăsa cu închisori din alea grele și aceleași scuze. Aveți impresia că ăia mai stăteau să se câcâie cu o revocare? Niciodată. Acolo dacă în presa tabloidă un politician apare cu o dudie – care nu-i e nevastă – ăla demisionează. Nu, noi suntem niște lași care ne ascundem după fusta unei frustrate și nici cu dovezi nu suntem în stare să facem ceva.

Cam asta este diferența.

Încă nu știu titlul cărții. E a doua oară în viața mea când mă confrunt cu această dilemă. Eh, de aia există Crime Scene Press, dacă nu-mi vine mie ideea le vine lor. Am mai multe variante de fapt și de drept, dar niciuna satisfăcătoare până în acest punct. Oricum, ce pot spune e că deși sunt ușor panicată din lipsă de timp nu stau chiar rău. Probabil că un weekend întreg ar aduce finalul. Cum următoarele două nu sunt posibile, probabil penultimul din martie. Apoi corectată, rearanjată, pigulită și aia e. Și totuși, chiar dacă nu dau detalii despre crime, un mic fragment parcă tot l-aș da.

”

În urmă cu un an

Am sărit gardul de piatră fără să privesc în urmă. Știam… nu, speram că Ioana este în urma mea, dacă nu, nici nu aveam de gând să mă întorc. În escaladarea mea periculoasă mi-am pierdut tocul de la pantoful drept, dar nu prea aveam chef să mă opresc pentru atâta lucru. Poate că nu mai eram ofițer de poliție, dar ce le-ar fi plăcut celor din presă să bată tobele pe seama mea. Până la urmă nu făcuserăm nimic inuman. Am găsit o casă liberă pe Lipscani și am băut până au venit proprietarii. Restul e can-can.

M-am oprit abia la câteva străzi distanță. Nu știam exact unde mi-am lăsat mașina, asta dacă venisem cu mașina. Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat în urmă. Nimeni. M-am așezat pe bordură să-mi trag sufletul și am început să râd cu poftă. Nu știam de ce făcusem nebunia asta, dar o făcusem și mi-a plăcut. Când ridic privirea văd o Ioana jumulită cu pantofii în mână și cu haina de blană trasă peste cap. Râd și mai tare. Ea se oprește în mijlocul drumului și-mi arată degetul mijlociu. Presupun că nu era prea fericită că am lăsat-o în urmă, dar, dacă e să fim corecți, fusese ideea ei să ne înfruptăm din bunurile oamenilor.

A ajuns lângă mine gâfâind. Picioarele îi erau sloi, ciorapii se rupseseră și firicele mici de sânge stăteau înghețate pe glezna ei subțire.

• E, hai, doar asta ți-ai dorit, am spus eu, aprinzându-mi o țigară.
• Sunt sloi, spuse ea clănțănind din dinți.

Am căutat în geantă și am găsit suficienți bani de taxi. M-am uitat pe stradă să-mi dau seama unde sunt, dar nu-mi dădeam. Totuși am sunat la taxi și m-am înțeles cu dispecera să-i dau un share location apoi m-am pus iar pe râs.

• Ești nebună?

Ioana părea paralizată, dar nu din cauza frigului, îi era frică.

• Dacă cheamă poliția?
• Nu aveau camere video, îi amintesc, și mă îndoiesc că vor ști să dea o descriere corectă.
• Chiar și așa, arătăm al dracului de suspect. Și în loc să mergem cu taxi mai bine luam mașina.

Râd iar isteric.

• Și mașina unde e?

Privește în jurul ei. Se crispează apoi chipul i se destinde și începe și ea să râdă.

• Nu am nicio idee.
• Mai bine mergem și dormim puțin, am spus serioasă, apoi găsim și mașina.
• Și dacă își dau seama că e o mașină părăsită?
• Unde?! întreb nedumerită și râdem amândouă.”

Am tot evitat subiectul, dar văd că n-am cu cine.

Am spus și o repet. De stânga fiind, sunt ani de zile în care am evitat să pun ștampila pe PSD, pentru că nu merita efortul – acum nu știu dacă domnul e PSD-ist ori ba, dar nici nu contează atâta timp cât lucrează pentru Consiliul Județean și își permite, pubilc, să-mi spună mie că sunt penibilă. Da, eu sunt penibilă, dar și din banii mei iei salariul ăla de nu-l meriți. Că dacă vă caută cineva la opt în CJ, dimineața, zic, abia dacă dai de doi, trei aiuriți care oricum se trezesc pe la douăsprezece și la șaisprezece pleacă acasă.

Una peste alta în urmă cu doi ani, pe plan local ați obținut votul meu din două motive: Primarul de la Mioveni pentru care am dat vot pentru tot județul, dar doar pentru el și candidatura lui Pendiuc, adică a fost un vot anti. Dacă nu ați înțeles schema vă desenez mai târziu.

Una peste alta, desigur, sunt mulți primari în județul ăsta, de stânga, care primesc de la CJ doar șuturi, oameni mișto care chiar vor să facă treabă, dar cu cine? N-au cu cine. Pe de altă parte, vorbind strict de Pitești, frate, nu le mai ajungi la nas. Au ieșit, s-au milogit, au fost și oameni în campanie, apoi gata, s-a întors roata. Acum sunt zei. E, hai! Penibili sunteți voi că în loc să vă vedeți de treabă stați pe Facebook să urlați la cetățeni când nu vă convine ceva. De parcă CJ-ul ăla ar fi al vostru de acasă. Sincer, sincer, aveți noroc cu Simona Brătulescu că nu fac târâș cu voi. Cred că e singura din toată instituția aia care a rămas om și care mai și știe ce face. Ea și Insituția Prefectului, restul, dacă se poate, Facebook, bârfă, băgat bani în buzunar și productivitate zero. Penibil e faptul că unul care a terminat Spiru se crede superior ălora care chiar au făcut școli.

Eu am tot tăcut, dar ajunge. De promis știți să promiteți, dar de făcut… NIMIC. ASTA E PENIBIL!

Și v-o spun așa, din suflet, pe criterii personale. Nu mai vedeți votul meu decât dacă, cumva, mă mut în Mioveni. Altfel, singurii care m-au convins până acum că sunt oameni sunt Țărăniștii – și vorbesc strict de Argeș – și cei de la ALDE. Și, repet, cu excepția unor primari PSD pe care eu, din păcate, nu am cum să-i votez.

Dacă tot suntem la capitolul penibili, hai să nu-i las nici pe PNL-iști.

Citeam ieri sau poate azi, o minunată știre despre cum s-a încordat Miuțescu că e paralizat județul sub nămeți. Așa și? Adică domn’ președinte zice că dacă era el șeful CJ-ului nici nu mai îndrăznea să ningă și dacă cumva, Doamne fere’, îndrăznea fulgul să cadă, acum era ca în palmă. Trotuare, străzi, sate, ce să zic, minunea de pe lume. Da, știu, așa se vede și în mintea mea când nu sunt cu fundul pe acel scaun. Așa zic și eu, dacă aș fi fost… da, mă rog, dormeam liniștită cu o sută de milioane pe lună în buzunar. Hai, mai lăsați și voi gargara. Dacă vreți nu aveți decât să deszăpeziți. Cine vă ține? Dați exemplu ca pe timpul lui Ceaușescu. Da, voi cei din PNL, să vă văd cu lopata în mână ajutându-i pe ăia care chiar nu pot ieși din nămeți, că din gură e ușor tare să dai.

N-am apucat să fac poze, așa cum am mai spus. Ba din lipsă de baterie, ba din lipsă de timp. Dar tot am pus și noi mâna pe trofeu măcar așa, puțin.

Eh, aș putea spune din culise, dar ce sens mai are? Important e că a ieșit bine. Important e că acești copii care au muncit trei luni de zile, care s-au dedicat concursului și-au primit și răsplata.

Să fim serioși, premiul e un nimic, în comparație cu cât s-o fi câștigat în spate, adică cât a câștigat Pro TV-ul, dar nu asta contează, important e că tinerii de la Bascov au învățat să lupte pentru ei. Și au făcut-o cu atâta dragoste, pasiune și bucurie că încep și eu să cred că, poate, țara asta mai are o șansă.

Nu zic că ceilalți copii, concurența, nu au fost minunați. Unii dintre ei, serios vorbind, atât de dulci, atât de pasionați și plini de viață. Dar, din păcate, dacă ne uităm cu atenție, tot părinții îi strică. Atâtea orgolii, atâtea meschinării, cum să învețe copilul să piardă cu demnitate, cum să învețe să nu judece, să nu bârfească, să nu fie un necioplit, dacă asta văd de la părinți și, respectiv, de la coregrafii lor, care nu s-au lăsat mai prejos în jigniri. De parcă n-ar fi fost toți tineri, de parcă n-ar fi muncit toți și de parcă unii sunt zei și alții ciume. Da, acei copii au învățat că noi suntem țigani, ciume, mafioți… de ce?, pentru că orgoliile celor mari sunt nemăsurate. În loc să îi susțineți și să-i încurajați voi nu faceți decât să le arătați fața urâtă a lumii, fețe foastre urâte și sufletele voastre pline de venin.

Deagaba avem tineri excepționali, dacă acasă văd ura, răutatea, răzbunarea și alte lucruri oribile.

Asta a fost tot ce am regretat din culisele PRO TV-ului, bine, da, a mai fost și frigul îndurat, dar să zicem că nu te pui cu vremea.

În rest ce să spun: copiii ăștia minunați, pe lângă dansurile lor populare au mai învățat o coregrafie de latino în două zile și jumătate. Coregrafie care a început cu Cristi Miu, pe care am mai schimbat-o și eu și mai apoi și cel mai bun coregraf din județ, domnul Oancea. Așa că în două zile jumătate au învățat din mers tot ce ne-a trecut nouă prin cap. A, să nu uit, a mai schimbat și Lorena Toma la ea 🙂 Nu cred că le-a fost ușor nici lor să ne asculte pe fiecare în parte și să se adapteze după cum ne venea nouă, dar nu s-au plând niciodată, jur, nu i-am auzit să zică nimic. Au făcut tot și au făcut bine. Iar reprezentația finală a fost magistrală. Le-a ieșit mai bine decât la orice repetiție. Vorba unuia dintre băieți: “Așa suntem noi, arătăm ce putem în fața camerelor, nu la repetiții” 😀 Minunați, jur, minunați!

Am mare încredere în voi. Toți ați fost la înălțime.

M-am tot gândit când cineva apropiat mie, foarte apropiat, mi-a spus că ar trebui să schimbăm DEX-ul limbii Române după limbajul procurorilor. Nu, nu sunt de acord cu asta, dar le-aș putea scrie eu unul, universal, să se priceapă ei între ei și să știm și noi. Zic că n-ar fi rău să băgăm “a paradi”, conform dex-ului din mințile lor proprii sau celelalte expresii. Nu le mai țin minte pe alea ale Codruței și nici n-am chef la ora asta să fac o analiză amplă. Dar vă cer vouă ajutorul. Un articol la mai multe mâini. Aștept sugestiile voastre începând de azi până lunea viitoare. Le vom alege pe cele mai bune și pe cele mai “puternice”. Apoi îl vom traduce și îl vom trimite în toată lumea. Măcar să ne aliniem cu toții la un limbaj globalizat comun. Zic că merită România să iasă în față măcar cu atâta lucru.

Să-i ajutăm zic. Ce părere aveți? Îmi dați mâna voastră de ajutor?(sic)

Băi, nene, dar niciunul să nu-l întrebe pe bunul președinte dacă a venit la mișto să facă conferință?

Dar înainte de orice aș vrea să ascultați asta. Nu de alta, dar eu tot sunt blondă fără subiect și predicat 😉

Și acum tot o întrebare mai am, pentru jurnaliștii care au fost la conferința lui Werner, mai puțin Sorina Matei care a făcut cât toți. Băi, dar niciunul să-l întrebați, totuși, de ce puii mei “ai venit, mă, nene, mă, să-ți bați joc de noi? Să ne spui că nu ne spui?” Hai că își bate joc de jurnaliști e una, că puteți să o faceți reciproc, dar se pare că își bate joc și de ăia care l-au votat. Bravo, națiune!