Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Handicap politic

Cum poftește PNL-ul la micul PSD-ului

June 14, 2018by Oana MujeaNo Comments

Eu înțeleg, chiar da. Și eu sunt pofticioasă din fire. Uneori aș mușca din oameni când îmi e foame. Bine, nu asta e ideea. PNL Argeș anunță miting mare – mă rog – 30-40 oameni acolo – în Pitești. Ăștia de la Mioveni, mai pofticioși din fire, hop cu poza de mai sus. Nu jur, că nu-i frumos, dar mie mi s-a făcut milă.

De ce nu ziceți, măi, oameni frumoși și liberi că poftiți. Uite, în numele vostru, îi rog eu pe primari – nu contează culoarea politică – să vă dea mici și bere și PSD – clar că poftiți voi și la PSD, dar nu s-a dat dezlegare. Na, acum, noi la București n-am primit decât apă, a trebuit să mergem pe cont propriu la KFC, dacă știam că se dau și mici vă invitam și pe voi, dar nu s-au dat. Însă, special pentru voi, vă rog eu domnilor primari. Adică ei fac miting sau protest sau ce o fi el, în fiecare oraș, vă rog, fie-vă milă. Cât Doamne iartă-mă să coste niște mici pentru maxim, dar maxim 50 de persoane. Hai că oricât de sărac ar fi bugetul parcă merită și ei. Fie și de o bere că se anunță caniculă. Și așa sunt ei ușor bătuți în cap, doar nu vreți să fie de tot. Dacă primăriile nu vor, fac eu chetă. Punem mână de la mână. Ce nu fac eu pentru niște oameni frumoși și liberi. Am uitat când e anunțat marșul ăsta, dar mâine deschid cont bancar și vă ajut.

Apropo, nu vă mai amăgiți, tinerii frumoși și liberi votează Cioloș nu PNL. Taman de aia sunt și atât de sufletistă azi.

Handicap politic

Din mijlocul unui miting! Acel miting care vă ucide!

June 11, 2018by Oana MujeaNo Comments

O să încep simplu. Trei nebuni din Argeș, îmbrăcați necorespunzător, au spus NU ABUZURILOR! Pe banii lor, cu metroul, cu o oprire la KFC și multă dispoziție de-a spune “NU”. De ce? Pentru că am vrut să se vadă că se poate. Mulți, enorm de mulți oameni ar fi venit, dar nici în autocare nu ai cum să-i bagi pe toți și nici să umpli Bucureștiul de mașini nu e chiar o grozăvie. Cu toate că oltenii au venit cu mașinile proprii cu sutele. Încă de la intrare era plin de OT, DB, VL. Pentru o clipă chiar ne-am întrebat dacă nu cumva am intrat în altă zonă.

 

Ciudat, parol mon cher, dar nu mirosea nimeni în jurul meu, nu înjura nimeni – asta dacă nu-l pun la socoteală pe Dan și pe mine cu girafa mă-sii, nu instiga nimeni la ură. Oamenii erau spălați, normali, tineri, de vârsta a doua sau a treia. Normal, ca în orice societate. Cine o tot ține că moși, babe, etc, asta aveți și voi acasă printre părinți și bunici.

Da, adevărat că acolo unde am fost noi, pe la mijloc pe undeva, nu se auzea foarte bine. Sonorizarea a lăsat de dorit. Lumea s-ar fi manifestat și mai în spate dacă ar fi putut. Își doreau. Toți încercau să audă ce se scandează, dar na, cred că nici ei nu s-au așteptat la atâția oameni (organizatorii). Știu, da, “penali”, psd-iști și “analfabeți”, că doar astea trei cuvinte le știu rezistenții.

Am stat patru ore în picioare pentru că oricum nu mai aveam pe unde trece. Cu riscul de-a fi luați drept rezistenți nu ne-am îmbrăcat în alb, de ce, pentru că – eu, cel puțin – am vrut să demonstrez că se poate în orice culoare și mi-ar fi fost greu să-i identific pe cei cu care am plecat la drum. Nu am fost acolo pentru partidele politice. Avem prieteni în toate cele trei partide care au fost la miting: PSD, ALDE și PNȚCD, da, sigur că i-am sunat, pentru că ne-a fost teamă, cel puțin mie, că ne vor lua jandarmii drept rezistenți și aveam nevoie de ei să garanteze pentru noi. E normal, e firesc.

Da, în urma acestui miting au rămas gunoaie, așa cum au rămas și în februarie după Rezist.

Am fost acolo pentru că putem da și noi un semnal de alarmă, putem spune și noi NU ABUZURILOR DIN JUSTIȚIE! și putem fi mai civilizați decât tinerii frumoși și liberi.

Și acum aș dori să vă întreb ceva: Țara asta a fost clădită de cei care muncesc pământul, de ciobani, moți, oameni care au transpirat fizic sau cei care s-au bășit intelectual? Nu mă impresionează diplomele voastre plătite. Vreți să le vedeți pe ale mele sau pe ale celor care au fost acolo cu mine? Nu-i bai, avem și noi, dar ați jignit omul simplu, țăranul, cel care sapă, ară sau stă cu animalele la pășunat. Vă pute? Vă cred. Doar că vedeți voi, intelectualii adevărați intrau în rahatul vacilor și munceau lângă țărani, nu se fereau să facă bube în palme și nu de la labă, de la muncă. Intelectualii adevărați au trăit și au descris viața satului, viața acelor oameni care vă țin pe voi zi de zi. Acei oameni cărora vreți să le opriți pensiile. Tocmai de aia sper să le apucați și voi și să vină din urmă o altă rezistență care să nu vă mai asigure bătrânețea.

Absolut că au fost oameni din toate categoriile sociale. Absolut că așa e în orice țară a acestei lumi. Și dacă voi aveți dreptul să manifestați ilegal, avem și noi dreptul, fie că facem parte din politic sau nu, să o facem legal. Iar un miting nu e un protest și așa cum zicea cineva că dacă protestezi n-ai nevoie de legalitate. În cazul ăsta eu zic să ne dăm în cap unii altora dacă asta e mentalitatea haștag.

În mijlocul lor nu am simțit ură, înverșunare. Din contră. S-a râs, s-a glumit, ba chiar s-a râs pe seama liderilor, dar nimeni nu a mai zâmbit când a fost vorba de Codruța sau Werner, asta este diferența. Ei pot face mișto de liderii lor, pot să nu fie de acord cu ei, dar cu un lucru au fost toți de acord acolo, cel puțin în preajma mea, ABUZURILE nu trebuie să mai fie.

115 achitări doar în prima parte a anului? E jenant să reziști cu atâția oameni care au fost achitați în ciuda protocoalelor.

Și da, cele mai rele pe lume sunt aceste protocoale. Pe care sunt convinsă că le înțelegeți, chiar dacă faceți facultăți dubioase sau dacă nu sunt dubioase dați multe șpăgi să ieșiți și voi oameni. Eu vreau să cred că înțelegeți cu adevărat, doar că sunteți ai dracu’, dacă nu pricepeți atunci e clar o problemă și nu la oamenii ăștia, la voi.

Și da, din nou, dacă mâine unul singur zice să dărâmăm DNA-ul eu merg acolo și o fac.

Dar totuși, nu uitați domnilor politicieni, poporul încă o dată v-a dat încrederea. Legile alea ale justiției trebuie să iasă. Ați sacrificat aiurea niște oameni care au spus ce au gândit (Cătălin Rădulescu), Putin a făcut la fel când a venit rezistul vreo trei minute, a pus furtunul pe ei că poate le era cald. Dacă nici acum, atunci totul e degeaba.

P.S: Rog liberalii anonimi din Argeș – am înțeles, ingineri liberali anonimi – să nu mai încerce să-și facă reclamă pe seama mea, că poate, poate ies și ei la suprafață. Așa cum v-am spus și ieri, un nimeni nu poate ajunge nici măcara pe un blog, zău, până una alta, singurul prost din tagmă de care aș putea să scriu în silă e Orban, restul nu existați nici ca nume, nici ca oameni. Bine, nici individul mai sus menționat nu există ca om, dar are nume 😉

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Handicap politic, Mintea mea cu ale ei

GDPR – DPO – Tic-Tac

May 23, 2018by Oana MujeaNo Comments

O, da, ceasul, ceasul, data, fir’ar. Am înțeles perfect că am trei lucruri de făcut la început pe ce înseamnă personal, contracte, studiu de risc. Oh… La noi, ca la nimeni, IT, musai. Sisteme de securitate. Da ce securitate, nu că aici ar fi ceva cu adevărat clar – nu știu nici ei. Mare atenție, trebuie să vă înregistrați la autoritate persoana de contact. Preferabili DPO-ul și încă una desemnată. Îți ia mai mult să faci acte și proceduri pentru toate rahaturile. Totul trebuie să fie parolat. Nimeni nu va mai vorbi cu nimeni. Din nou ATENȚIE: Doar organele abilitate ale statului au voie să-ți ceară aceste date, ceilalți… ntz.

Personalul trebuie să aibă în fișa post că protejează aceste date și nu îi ia gura pe dinainte – exemplu: vine prietenul Gogu și te întreabă, așa, la modul bârfă, despre Gigi angajatul tău. Ntz, nimic, nu spui o vorbă. Are el un interes și dacă nu îl are, aia e, tot n-ai voie. Sigur, asta e partea ușoară. Stați să vedeți la IT, Telecomunicații, Marketing și cei care au peste 250 angajați. Dar mai ales acolo unde sunt peste 2000 contracte persoane fizice.

Atenție, dacă aveți contracte în afară, chiar dacă țările respective nu sunt membre ale Uniunii, tot trebuie un acord că nu divulgă datele.

Șmecheria: DPO-ul doar monitorizează și în scris desemnează responsabili din fiecare departament să se ocupe de bucata lor, apoi îi controlează. Un DPO nu se subordonează decât celui mai înalt în funcție, adică generalul, admin-ul, după caz. E un fel de stat în stat și doar Dumnezeu îi spune ce și cum, restul nici îngeri căzuți nu sunt, doar persoane care se conformează. Doar că ăștia de se conformează au mai multe drepturi decât tine DPO sau decât tine Director. Viața e o curvă, nu?

Cu toate astea legislația în țărișoara noastră e interpretabilă pe toate părțile, vagă, absurdă și, de cele mai multe ori, incoerentă. Dar e lege și nu e tocmeală.

Majoritatea citiți și habar nu aveți despre ce vorbesc. Dar de la instituții de stat – primele vizate (așa le trebuie) – până la ultima firmuliță, vă veți lovi de Autoritate. Sigur, dacă aveți un minim, Autoritatea e obligată să vă ajute pe parcurs, asta dacă se lămurește și ea ce și cum.

Ăsta n-ar fi baiul că te descurci, cel puțin să faci față unor cerințe, dar volumul de muncă e inuman. Așa cum m-au învățat și pe mine alții, dacă tot faceți asta, cereți nene salarii de salarii, pentru că stresul este de nedescris.

Dacă, în mod normal, la ora asta beam sau dormeam, acum încă mă informez ca tâmpita. Ok, cred că trei sferturi din probleme sunt rapid rezorvabile, restul, dacă nu apare ceva concret nu știu cum ne vom descurca fiecare dintre noi fără să dăm sume enorme unor firme care abia așteaptă să te rupă în două de mai bine închizi firma și pleci liniștit acasă. Măcar scapi de stres, de palpitații, oboseală și frecuș gratuit.

Și totuși, e al dracului de serios ce vă spun eu acum.

Da, de când cu asta, nervii mei, sănătatea mea, totul e pe apa sâmbetei. Ce să zic, măcar să încercăm, unii dintre noi, să facem front comun să rezolvăm lucruri. Altfel puteți plăti până la 6000 euro unei firme care doar te învață pas cu pas cum să faci, dar munca efectivă, orele multe, tot tu le pierzi.

Și da, cred că e făcută pentru a dispărea societățile mici de marketing, site-urile, blogurile și alte cele. Dar, cu speranța în suflet, sperăm să iasă dracului ceva concret pe piață pentru fiecare în parte, pentru că peste fix o zi ăștia nu se vor sfii să vină să ne amendeze— aaaa, uitasem, aveți mare grijă, nu vă pot amenda din prima, trebuie să vă dea niște indicații, chiar dacă veți constata că ei nu le știu și, bonus, pe calculatoarele voastre pesonale n-au voie să scotocească. Oricum. Vedeți ce date vă cer. Dacă nu sunt cu caracter personal stric, autoritatea lor se termină acolo.

Hai să trecem și de astea. Mici sau mari nu trebuie să ne lăsăm.

Mintea mea cu ale ei

A fi sau a nu fi amantă?

May 19, 2018by Oana MujeaNo Comments

Un subiect atât de actual în zilele noastre. Nu pentru că amantele/amanții nu ar fi existat din cele mai vechi timpuri. Dar întrebarea mea rămâne aceeași: de ce? Bun, pot înțelege anumite nuanțe, dar, pentru Dumnezeu, nu mai băgați chestia aia cu copiii. “Când ai copii e mai greu”. Nu, tâmpitule/tâmpito, e mai greu pentru copil să-și vadă părinții nefericiți, oricât v-ați preface. Va crede că asta înseamnă căsnicie să stai acolo, nefericit, deprimat, mereu cu gândul în altă parte, doar pentru că ești tu, copilul, la mijloc. Asta e cea mai penibilă scuză. Vrei să pleci dintr-o căsnicie nefericită, fă-o, mai ales dacă ai un copil. Arată-i că există fericire, putere, dorința de-a fi mai bine, împăcat cu deciziile tale. Și nu îi mai băgați la mijloc, când tu, oricine ai fi, vrei o amantă și pui problema copilului, deja m-ai pierdut.

Cum spuneam, sunt câteva mici chestii pe care le înțeleg, ca de exemplu când cel alături de care trăiești suferă de vreo boală incurabilă. Dar chiar și așa poți avea puțin respect să aștepți să moară. Daaa, știu, sunt atât de rece. Nu, nu sunt rece, sunt doar atât de realistă. A, bun, există și acele căsnicii fericite din care, totuși, dragostea se estompează și atunci unul sau celălalt caută acel sentiment de îndrăgosteală în altă parte. De ce? Poți să o reaprinzi în căsnicia ta sau poți avea două ouă și să renunți la căsnicie căutând din floare în floare. Cine știe, poate apare care apare, dar știți ceva, nu va fi la fel pe termen lung.

Mi se spune des că sunt un cub de gheață. Tocmai asta e problema, nu sunt. Eu sunt capabilă să renunț la cel de care chiar îmi pasă pentru că știu că îi voi face rău sau va fi invers, iar voi, bărbații, mai mereu îmi demonstrați că am dreptate. Pleci la drum cu o creștină pentru că o iubești atunci, pe moment, apoi se mai duce din dragoste și ai vrea altceva. Acum o mai dai și în alea că na, viața nu e dreaptă, că o fi, că vrei să simți din nou, iar tu, un cub de gheață, chiar nu vrei să pricepi că poți fi iubită chiar dacă el are un bagaj în spate. Nu, poate sunt eu defectă, dar nu.

Și aici interveniți voi. Adică sunt atât de defectă pentru că nu accept să fiu amantă? Da, da, știu. Avantajele sunt că nu trebuie să-i gătești, să-l speli, să-l calci, că doar de aia și-a luat nevastă. Tu poți trăi bine mersi pe banii lui. Coafor, unghii, epilat, SPA, huzur. Nu trebuie să pui și suflet, clar, că doar nu ești complet tâmpită. Lasă-l pe el să se agite, tu doar dă-i impresia că e singurul în universul tău. Da, frumos până aici, dacă nu te gândești că ar putea fi fix invers. Adică ai putea fi tu cea care calcă, gătește, are grijă de copil și spală creatura masculină predominantă. Frumos, nu? El e fericit, vine zâmbitor acasă și îți oferă, desigur, o noapte pasională, pentru că meriți, doar nu ai timp să trăiești ca cealaltă.

O altă curiozitate de-a mea. Ca amantă poți să ai și tu un alt iubit sau trebuie să fii dedicată doar aceluia care te-a “cumpărat”, pentru că, la drept vorbind, asta a făcut.

Și din nou, chiar sunt eu defectă de tot?

Sunt acel cub de gheață care nu vrea să se topească în fața unuia însurat. Am înțeles asta. Da, recunosc, uneori sunt chiar enervantă. La un moment dat am reușit să joc rolul geloasei (doar că respectivul era liber), mi-a ieșit atât de bine că m-a și crezut. Ulterior i-am spus că mi se fâlfâie, dar asta pentru că vedeam că tot încerce să explice, iar mie chiar nu-mi păsa. Asta e răceală și nepăsare, nu faptul că refuz să trăiesc în comuniune cu familia ta. Și apoi, dacă dragostea tot trece în trei ani, de ce mama dracului nu rămâneți voi neînsurați și din trei în trei ani schimbați femeia? Nu e mai corect așa? Măcar nu le duci la starea civilă și le promiți verzi și uscate. Zic și eu.

Mintea mea cu ale ei, Uncategorized

O lume nebună…

May 6, 2018by Oana MujeaNo Comments

De la un timp observ, doar atât. Observ fără să mai dau sfaturi sau să mă mai bag. Mi-am dat seama că orice ai face, oricum ai face, oamenii nu sunt niciodată mulțumiți. Așa că, fără să-mi propun, m-am retras cumva într-un colț și observ. Da, trăim într-o lume absolut dementă. De ce am zis nebună? O lume în care orice lucru normal trebuie despicat în patru, opt, șaisprezece – așa, ca fibra optică. Nu mai știm să ne bucurăm de normalitate. Trebuie să facem din ea un monument de nebunie. Mai e ceva normal? Oho, habar nu aveți. Sunt atâtea și atâtea lucruri care țin de normalul nostru de zi cu zi, dar nu mai vedem. Păi ce?, mai avem timp? Nu, pentru că nici nu vrem să ne facem. Măcar eu recunosc, nu mai vreau timp pentru nimic.

Nu mai vreau libere fără explicații importante. M-am săturat de ele. Pe bune, ce 1 Mai și 1 Iunie? Ziua nebuniei mondiale? Uite, astea nu mi se par normale. Oamenii așteaptă cu disperare și înfrigurare orice motiv pentru a fi liberi. Bine, bine, n-am nimic împotrivă, dar chiar dacă o luăm pe urma francezilor, știți că ăia în cele câteva zile de muncă pe săptămână chiar muncesc? Nu dorm pe birouri, nu pleacă toată ziua în pauza de masă, nu găsesc motive să se învoiască din oră în oră. Noi avem libere, avem învoiri, avem pauze, avem de toate, numai cu munca nu prea le avem. Da, știu, suntem un popor boem.

Dar când vine vorba de bârfă s-a terminat cu boemia. Ne vine așa un chef de rar s-a mai văzut pe lume. Mai, mai că am și munci dacă n-am fi ocupați să aruncăm cu bățul în altă curte.

Nu, nu e vina noastră ca nație, observ că e o chestie general valabilă. Dacă e cu răutate, vrem, dacă e cu normalitate, ne plictisim.

Avem pietre, aruncăm, nu avem, le fabricăm. Păi nu putem noi? Nu suntem noi rasa superioară a Pământului ăsta? – Cât ne-o mai suporta – Noi nu ucidem pentru supraviețuire, o facem din pură plăcere. Oh, și ce ne mai place. Cum să nu ne placă. Dar ne place și mai mult să torturăm și să scoatem oamenii în piața publică să dăm cu pietre până își dă ultima suflare.

Părerea mea, nu ne mai merităm locul pe pământ și s-a dus dracu’ teoria cu rasa superioară. Noi suntem rasa distructivă.

Mintea mea cu ale ei

Ne mor prietenii…

May 3, 2018by Oana MujeaNo Comments

… și noi ne așteptăm rândul

De trei săptămâni tot primesc astfel de vești. Sunt șocată și acum. Nu am cunoscut-o personal pe Maria, dar tare mult am ținut la ea. Aveam conversații lungi, inteligente și pline de înțelepciune. Ori de câte ori aveam o problemă apelam la ea și niciodată nu a zis “NU!”. Maria Barbu, poeta, nu mai este. Dar asta nu înseamnă că o voi uita vreodată.

Da, de Vasile Mardare am fost mai apropiată. Ca om. Ca prieten. E drept că mă supăra de cele mai multe ori, dar n-am putut decât să-i spun un singur lucru: “Fă ce crezi că e mai bine!”. Nu a știut niciodată ce e mai bine, dar sper că acum știe și că e liniștit. Am cântat alături de el într-o bucătărie, două bucătării… bine, să fi fost trei. Nu mai știu. Și pentru o perioadă scurtă, cam de o lună, în urmă cu doi ani, am fost șoferul lor – zic lor pentru că erau mai mulți cei care cântau. Vasile spunea niște povești minunate despre perioada în care a stat în casa lui Adrian Păunescu, Doamne, și îl imita atât de bine. O vorbă a lui mi-a rămas dragă: “Ce oameni și femeile astea”, mereu mă amuza.

Doar că săptămâna asta nu a început așa cum a început pentru majoritatea. Luni am aflat că Vasile a decis să plece din lumea asta. Știu că omenirea, în felul ei macabru, l-a chinuit. Multe l-au chinuit în viața asta. Sper doar că într-o zi, când ne vom revedea cu toții, Maria va scrie versurile și noi vom cânta acompaniați, de ce nu, de toți cei din Cenaclul Flacăra care s-au dus.

Din păcate sau nu, moartea nu ocolește pe nimeni. Sigur, știm asta, dar cumva, durerea, amintirile, toate rămân acolo, chiar dacă uneori avem impresia că s-au dus. Nu, nu se duc.

Prietenii mei, puținii mei prieteni care mai sunteți, nu vă mai grăbiți să plecați. Mai stați. Hai să mai stăm cu toții. Viața, din păcate, e făcută din etape. Nu știu dacă bune sau rele. Unii învățăm, alții niciodată, dar parcă prea tineri v-ați grăbit să plecați unii dintre voi.

Nu vă spun adio, nu am de ce. Rămas bun, prietenii mei! Știu că o să ne revedem cu bine, într-o lume, într-o viață, mai bună!

Mintea mea cu ale ei

Disputata “Simfonie a Lalelelor”

April 23, 2018by Oana MujeaNo Comments

Simfonia e a noastră, a argeșenilor, dar, în special, a piteștenilor. E o tradiție de patruzeci și unu de ani. O tradiție la care am participat și eu copil fiind – ceea ce înseamnă că încă nu sunt suficient de bătrână, bilă albă pentru mine. Am criticat administrația locală ori de câte ori nu mi s-a părut corectă, dar, ori de câte ori a făcut lucruri bune, frumoase, elegante, nu am avut decât cuvinte de laudă. Eu sunt o anormală. Nu țin cu voi pentru a vă pupa fundurile că n-am de ce, dar când ceva e bine făcut, e bine făcut.

Să o luăm pe puncte:

  1. Simfonia de anul acesta mi s-a părut, de de parte, una dintre cele mai bine organizate. Se vede că de la primar la vici s-au organizat și au depus eforturi. Pe lângă aceștia și directorii școlilor și chiar Generalul Tudosoiu și-au pus amprenta. Surpriză, copiii au fost încântați. O, da, la dracu’, e o fericire să apari în fața unei oficialități, proastă sau deșteaptă. Tu ești copil, știi doar că o să dai ce ai tu mai bun pentru a ți se remarca talentul. Îmi aduc aminte că aveam șaisprezece ani și din nebunie n-am vrut să particip la Simfonie. M-a luat Petre Roman în brațe și Constantin Stroe (Dumnezeu să-l odihnească!) și aproape m-au cărat acolo. Și am cântat, dar nu aveam chef, dar, adevărul adevărat e că m-am simțit al dracului de mândră. Când eram cu mult mai mică abia așteptam o manifestare de orice gen. Că era Simfonia, că mergeam pe scena teatrului unde ne vedeau doar părinții și apropiații, că făceam orice semăna a spectacol, îmi aducea o bucurie imensă. Și era concurență mare care să fie în rolul principal, jur.
  2. M-am așteptat din prima clipă să apară această reacție complet stupidă. “Copiii au fost aduși în fața lui Dăncilă ca pe vremea comuniștilor”. Hai, marș, copiii, în primul rând au fost fericiți să fie acolo, să îi vadă un puhoi de lume, fără să le pese de Dăncilă – unii nici n-au înțeles cine e femeia. Dar de aici până la comunism e cale lungă. Comunism e ce ați făcut voi cu proprii copii lăsându-i la minsu zece grade sau mai bine, în fața jandarmilor, noaptea, cu înscrisuri rezistente și instigare la ură. Manifestarea aceasta nu e o instigare la ură, așa cum faceți voi, detractorilor, doar pentru că nu puteți altfel. Doar pentru că ați ajuns la un nivel de ură pură pe care nu v-o mai poate ține nimeni sub control. O, s-a făcut sub sigla PSD, atunci omorâți visul oricărui copil care nu are părinți tâmpiți să-i scoată în ger să reziste – mă rog, o fi și asta vreo metodă imunitate.
  3. M-ați tâmpit toți cu poza în care un om sau doi, trei, patru, nu știu câți, îi pupă mâna lui Dăncilă. Pe bune? De parcă au pupat-o în cur. Voi înțelegeți că unii oameni face gesturi de cavalerism pentru că așa simt? Nu pentru că vor, vezi Doamne, mâine să se ducă la Guvern și să-i ceară palate. Dar asta vi se pare mai ok? Adică nu e puțin jenantă?

Sunt convinsă că și acest om, amărât, a făcut gestul din convingere, din credință, dar totuși parcă e mult, mult mai jenant, ca bărbat să lași pe cineva să-ți pupe mâinile, de parcă ai și merita.

4. Poate că se fac multe greșeli în administrația locală. Categoric unii se văd regi pe acolo, categoric altora nu le mai ajungi la nas nici cu picioroange, dar vă spus sincer, știind despre ce vorbesc, dar nu dau nume pentru că nu vreau să credeți că o fac din cine știe ce motiv, acolo, la vârf, în administrație, sunt oameni care chiar își dau interesul. Categoric n-au cum să-i mulțumească pe toți. E imposibil. Sunt câțiva care încearcă să fie mereu peste tot. Cât să poți? Cât să duci? Mai trebuie să trăiești și pentru tine măcar o oră pe zi. Să îți eliberezi mintea de toate problemele orașului. E firesc și omenesc. Dar dacă voi aveți impresia că nu și-au dat silința și că au făcut un lucru comunism… nu, nu aveți impresia asta, sunteți doar ipocriți și rău intenționați.

Și ultimul lucru pe care vreau să vi-l spun, apropo de fetița care a stat în cap pe ciment. Mi-am rupt mâna de trei ori. Pe vremea aceea făceam gimnastică aerobică, podul, roata, statul în cap, statul în mâini erau plăcerile vieții mele. De ce credeți că nu m-am oprit după ce mi-am rupt mâna prima oară?, chiar dacă mama a fost 5% disperată, pentru că, spre deosebire de alte mame, chiar m-a lăsat să mă bucur de copilărie cu toate membrele rupte. Nu m-am lăsat pentru că îmi plăcea. Lumea se minuna, mă aplauda, le plăcea să mă vadă făcând pe “maimuța”, iar eu eram fericită că merit aprecierea lor. Copiii cred în ceea ce fac și nu le e teamă de eșec, vouă, ăstora de vi-i duceți în piață cu jandarmii, vă e frica și de umbra voastră. Voi vă ascundeți în spatele unor copii. În schimb, la această manifestație, cei mici au dăruit dragoste, omenie, bucuria lor de-a fi acolo. Nu mai mâncați rahat cu gura plină că se vede pe la colțuri. Când veți fi în stare să faceți un eveniment de o asemenea anvergură atunci să vorbiți. Până una alta, voi rezistați pasiv. Nu vă luați de Simfonia noastră, de Dansul Florilor și ceea ce ne reprezintă. Nimeni nu chinuie copiii, doar voi o faceți, pentru că le băgați în cap că nu sunt demni să fie acolo, admirați, aplaudați și îndrăgiți. Asta pentru că în ipocrizia voastră ați uitat că ați fost la fel!

Mulțumesc Ildi!

Handicap politic, Mintea mea cu ale ei

Eu nu mă plâng, dar nici nu vă iert!

April 19, 2018by Oana MujeaNo Comments
Azi am reușit cu succes, aproape cu succes, aproape să-mi scot un ochi. Din fericire e doar vânăt și tot din fericire nu am ajuns cu globul ocular în obiectul respectiv. Mna. Tot azi, după ispravă, am reușit cu succes să-i mănânc cele două ciocolate ale colegei de apartament. Oricum ea se îngrașă dacă le mânca, deci i-am făcut un bine, asta dacă nu-mi învinețește și celălalt ochi. Bine, întâi trebuie să afle, probabil nu chiar azi.
Și tot azi, că dacă e azi, am reușit, așa pe seară, să mă enervez cu succes.
Daaa, toți se vor întreba ce e cu colega de apartament. Păi aș vrea să vă fac javre, dar aș jigni niște câini amărâți care nu au nicio vină. Așa că nu o să vă fac. De simțit știu că nu vă veți simți, cum ați putea?!
Dar vă aduceți aminte de omul ăla care a adus miliarde în județ și i-ați dat cu șutul? Omul ăla care vă dădea bani de milă, stați calmi, eu abia primeam cât un salariu minim pe economie chiar și atunci pentru că erau alții “amărâți”, iar omul ăla trebuia să le dea lor că eu doar aveam ce mânca.
Mda, omul ăla care a susținut primari, consilieri, afaceriști. Doamne ce se mai zbătea pentru ei de ai fi zis că îi fac cel măreț palat. Calmi, tot la apartament trăiește. Iar vila aia a mea de învârte după soare eu tot n-am reperat-o.
Nu mă înțelegeți greșit… nu, nu voi, voi oricum înțelegeți NIMIC. Dar până și ăla de venea cu pantalonii până în gât, adus de același om care îmi e tată, un biet învățător care habar nu avea ce e cu el pe lume și a ajuns director, are nesimțirea de-a mă vorbi de parcă i-aș fi făcut ceva în viața asta. Cum spuneam, nu mă plâng de colega mea, doar când nu spală wc-ul, dar asta e o altă poveste. Nu, de fapt nu mă plâng de nimic. Dar când omul ăla a pompat bani europeni – pe care să fim serioși, voi nici nu știți de unde să-i luați – în județul ăsta, voi mi-ați dat constant cu flit și eu am acceptat.
Desigur, sunt și excepții, doar că excepțiile chiar nu au avut cum să mă ajute. Poate că eu am făcut ceva greșit azi de a trebuit aproape să plătesc cu un ochi, dar voi, într-o zi, veți plăti cu mult mai mult și nu mă refer la părțile voastre fizice.
Și da, mulțumesc colega, cele două ciocolate văd că mă fac mai a dracu’ decât o sticlă de Jack – care aproapo ai băut-o singură!
Știți că roata se învârte, nu? Ei bine, dacă nu știți o să aflați. Și nu, nu mai las nimic de la mine. A, da, încă ceva, măcar nu vă mai prefaceți că sunteți oameni. Am înțeles că toți analfabeții au avut loc peste tot. Nașpa, asta e nașpa, au vrut ai mei să învăț. De ce dracului? Eu nu-mi permit să-mi plătesc singură întreținerea, drept dovadă. Mda, și nici măcar, la nivel de Argeș nu știți că sunt între primii autori de romane fantasy și crime din țară. Dar, cu toate astea, sunteți culți în cap. Cu toată manipularea existentă asupra unor retarzi, parcă îmi vine să #Rezist așa din convingere.
Încă o dată, nu e valabil pentru toți, doar pentru 80%. Și să nu dea de sus să mă apuc să spun tot ce știu că veți avea seriale, seriale. De la ăia de mâncau ciorbă de fasole la noi în casă și ajunși miniștri s-au prefăcut că nu mai existăm pe pământ. Existăm, bă, existăm, dar noi măcar trăim cu demnitate.
Cel mai grav, însă, mi se pare, când oameni în care chiar am crezut, din presă sau alte medii, pe cârca mea, oarecum, fără să le fi făcut vreodată vreun rău – dar, na, mai învață omul – se apucă și amenință, desigur, voalat, alte persoane care totuși au încercat – PENTRU MINE – fiindcă mi s-a spus răspicat, să le facă un bine.
Fraților, sunteți într-un cerc al dracului de vicios. Nu știți să respectați și să lăsați nimic de la voi. Atâtea și atâtea ifose. NU, NU SUNTEȚI CEI MAI BUNI.  Așa cum nici eu nu sunt. Nimeni nu e de neînlocuit pe acest pământ, dar voi, oameni pe care i-am luat pe încredere, ați făcut așa, nu știu dacă de-ai dracu’ sau doar din cauza unui ego care nu își avea locul. Și atunci când am știut sigur că un om e vinovat m-am gândit de două ori, pentru că eu mă mai pun și în locul celuilalt. Dar așa, ce să zic, toți sunteți sfinți. Mă bucur pentru voi, aveți grijă să nu vă ardeți aripile că o să cădeți cu bufnituri și apoi nu va mai fi vina administrației pentru groapa din carosabil. Știu că e prea târziu să vă mai dați seama cum e să fiți și oameni. Ce să zic, voi toți, din toate categoriile mai sus menționate, să fiți iubiți, sănătoși și toate cele. Dar aveți grijă, toți “vă iubesc” – ling – cât sunteți sus. Apoi…nu, nu o să vă spun cum să treceți peste, pentru că ar fi nevoie să vorbesc cu oameni fără egouri prostești. Dar, într-un fel, cine știe… Oricum, să nu credeți că nota de plată nu vine.
Hai, drum bun! Jur, mâine voi fi drăgută, cu ochiul vânăt, dar drăguță.
Promovare, Scriu

Cine e Adela?

April 16, 2018by Oana MujeaNo Comments

Adela ești tu, Adela sunt eu, Adela e orice femeie de pe acest pământ. Indiferent că a trecut sau nu prin experiențele ei, unele sunt asemănătoare. E greu să nu fii Adela. Să nu fi trăit, chiar dacă la cote mai mici ceea ce a trăit ea. E greu să nu fi suferit, să nu fi dăruit, să nu fi fost acolo chiar dacă știai că nu ar trebui. Noi suntem Adela, noi toate cele care, de cele mai multe ori am uitat să ne iubim pe noi și ne-am trezit într-o zi împietrite, fără a ne mai cunoaște, fără a ne mai dori asta și, într-un final, fără suflet.

Adela e orice femeie care a dat prea mult și, într-o zi, nu a mai putut da nimic.

E un nou proiect pe care cine știe când îl voi termina. Dar Adela e în curs de creație. Adela s-a născut și se dezvoltă. E înger, e demon, cel mai bun, dar și cel mai rău om. E ființa care a căzut și s-a ridicat de prea multe ori, iar în final, rămasă în picioare, a refuzat să mai simtă.

Da, cică se anunță de un nou roman. Un altfel de roman. Ea e Adela.

Mintea mea cu ale ei

Alegeri pro sau contra ta

April 10, 2018by Oana MujeaNo Comments

Recunosc, nu sunt o specialistă în a alege, mai ales când vine vorba de viața personală. Restul e simplu, dar când ajung la mine e cumplit. Acea tâmpenie care nu mă lasă, fir’ar al dracului, în vreun fel, să aleg binele meu.

De multe ori aș vrea să dau vina pe alții, dar când stau să analizez, corect vorbind, fără a fi subiectivă și furioasă, singura vină e a mea. Și totul începe de la acceptare. Mai întâi acceptăm să ni se întâmple lucruri, chiar dacă știm că nu sunt tocmai corecte și, cumva, a doua zi, hai, a treia, o să ne pară rău. Nu, nu că am încercat, dar e simțul ăla, chestia aia care spune că nu e bine. Motive sunt enorme, nu e bine pentru că… și aici lista rămâne deschisă în funcție de simțămintele și educația fiecăruia. Da, la dracu’, nu putem trece peste niște stereotipuri – și acum chiar dacă se vor supăra ăsta e adevărul – pe care părinții ni le-au îndesat în cap atât de mult că nu mai știm cum dracului să renunțăm la ele. Chiar dacă, undeva interior știm că ține de fericirea noastră, preferăm să renunțăm la asta pentru că nu e bine în ochii altora.

Firește, mai există și acele sentimente de vinovăție față de persoanele care sunt implicate – în orice fel, colegial, amoros, etc. Sentimentul ăla când știi că într-un parteneriat celălalt dă tot și tu nu mai poți da mare lucru pentru că ești prins în clișee și de aici ești supus greșelii, numai pentru a îi putea demonstra omului că ești rău, că nu îl meriți, că ești perfid etc. Și atunci te pui pe tine în toate luminile proaste, doar pentru a nu răni sentimentele altora – hai să-i zicem dezamăgire. Știți cum sunt mai ales părinții: “M-ai dezamăgit, credeam că te-am crescut altfel”. Da, m-ai crescut altfel, dar am sentimente și dorințe proprii. La fel e și cu societatea. Dar stați calmi, uitați-vă la mine ca la o aparență, o joc bine.

Culmea, da, culmea ironiei și a demenței e că tot tu suferi pentru suferința celuilalt. Ce mama dracului o mai însemna și asta. Și stai și te gândești cât de rău poate să-l doară. Poate nu-l doare la fel de rău ca pe tine sau, de ce nu, îl doare mult mai rău. Dar tu simți, desigur, la un nivel mai mic sau mai mare. Simți că ai făcut lucruri greșite și că nu trebuia, nu merita, nu altcineva trebuia să sufere, tu trebuie să suferi pentru că ești un dobitoc/ă.

Rar mi-a fost dat în viața asta să fac oamenii să sufere că așa am vrut eu. Bine, au fost vreo doi, dar ăia au meritat-o și a fost premeditat. Groaznic e când faci asta fără să vrei, dar știi, în nebunia ta, în creșterea ta stupidă, în chestia aia de se numește umanitate, că e mai bine așa. Nu, nu pentru tine, clar, tu știi că pentru tine ar fi fost bine să lași lucrurile să meargă înainte. Dar îți e teamă de reproșuri, de ce va spune lumea, de faptul că bagi un om nevinovat într-o viață tumultoasă în care tu ești mereu o scorpie nervoasă gata să-i sară la beregată chiar dacă nu a greșit cu nimic. Zic, măcar atâta rațiune să mai am.

Așa cum am spus părerile de rău nu contează, nu ajută pe nimeni cu nimic. Lecția ta… un fâs, ai tot continuat să o iei pe un drum greșit al dracului. N-ai vrut să faci lucruri, dar, într-un fel, atât cât să îți dai pumni în cap, le-ai făcut. Ai încercat, dar ce să-ți iasă când nu mai ai voința de-a lupta. Pentru că, într-o zi, te trezești și realizezi că nu contează viața ta, ci a altora. Da, da, te blamezi că ești retard și în loc să te pui pe tine mai presus îi pui pe alții. Îți juri că te schimbi, că nu va mai conta nimeni… dar, la dracu’, ce te faci când totuși ți s-a implementat în cap de la naștere că regulile sociale nu sunt alea de le urmezi tu? Pur și simplu nu faci nimic. Renunți la fericirea ta pentru că nu vrei să te pui cu cei care te-au educat așa. Nu știi pe cine să rănești. Așa că te rănești pe tine să le fie celorlalți bine. Sigur, de aici rezultă și victime colaterale. Culmea e că tot tu ești de vină. Și nu, nu o spun ironic, chiar ești. Ești vinovat pentru cei care au crezut în tine, dar tu nu ai putut să treci peste principii, greșeli, învățături din puțul gândirii. Și apoi mai și urli că ești liber.

Recunosc, sunt pe dracu’. Numai liberă nu sunt. Țin cont de toți și fac ce-mi doresc cu adevărat doar din scăpări. Dar na… oricât aș lupta cu mine să îmi iau libertatea îmi dau seama că nu pot. Ori rănesc în stânga, ori în dreapta… puii mei, și atunci? Da, cel mai mare păcat e să nu fii fericit. Iete, îl comit zilnic pentru că sunt prea mulți care se dau răniți pentru că eu aleg ceva ce nu e “chiar normal, firesc”. Pana mea, bine că sunteți voi firești, normali și fără pată.

Și da, azi chiar sunt cu josul în sus sau era invers? Ce mai contează? Sunt și e doar vina mea!

Page 2 of 31«12345»102030...Last »

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.
  • Repetitivitate…
  • O țară în care oamenii nu mai sunt oameni

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics